Dacă am învățat ceva în cei peste 35 de ani de preoție este că oamenii moderni vin și pleacă. Am văzut multe convertiri de-a lungul anilor (inclusiv convertiri la anglicanism când eram preot anglican). Am văzut deconvertiri sau alte forme de „abandon”. Am văzut divorțuri și alianțe care se schimbă.
În cultura noastră modernă acest fapt nu este nimic nou, doar viteza la care se produce schimbarea surprinde. Stabilitatea nu este o virtute modernă.
Am scris cu altă ocazie că relațiile moderne sunt percepute în mare măsură ca un „contract”. Se bazează pe o înțelegere mutuală cu așteptări și presupoziții împărtășite. De asemenea, pare că noi vedem toate contractele ca fiind negociabile și că nu există un contract pentru totdeauna. Contractele sunt în esență psihologice – sunt menținute atâta vreme cât ne „convin” și sunt abandonate când nu ne mai sunt pe plac.
Din acest punct de vedere, stabilitatea este în general rară, șubredă chiar atunci când apare. Am stat mai mult timp în urmă cu câțiva ani alături de o femeie care a lucrat în American Post Office toată viața ei. Poveștile despre abuzul îndurat acolo erau revelatoare. Oricine a lucrat într-un serviciu public sau în retail (întrebați pe oricine a lucrat într-un call center) îți poate spune cât de subțiri sunt relațiile contractuale în lumea noastră. Este un țesut foarte fragil care se rupe ușor.
Societățile tradiționale tindeau să creeze legături de sânge și loc. Rudenia aduce o anume legătură naturală, iar dacă este întărită de cultură poate fi extrem de puternică. Geografia are ceva din același caracter, cu legăturile etnice (aproape de același sânge) și culturale întărind legătura.
Lumea modernă a luptat din greu să distrugă aceste relații naturale. Multiculturalismul este un sinonim pentru absența rudeniei și geografiei. Creatorii opiniei publice au muncit din răsputeri să transforme această trăsătură a modernității într-o virtute. Legăturile etnice și de sânge sunt uneori numite rasiste sau naționaliste.
În locurile unde imigrația a fost o însușire națională (America, Canada, Australia, etc.) subestimarea legăturilor naturale pare, ei bine, naturală. Același proces în Europa, unde familia și naționalitatea sunt mai adânc înrădăcinate (prin limbaj și etnie) este primit uneori cu reticență.
Creștinismul a fost probabil prima voce care a vorbit despre transcendența sângelui și etniei (chiar a genului).
„Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” (Gal 3:27-29)
Și chiar Hristos:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. (Lc 14:26)
Astfel de pasaje sunt interpretate aberant în cultura modernă (fragmentul din Galateni a devenit aproape un slogan al creștinismului contemporan). Dar înțelesul unor astfel de afirmații în contextul unei stabilități etnice și geografice este complet diferit față de interpretarea dată lor în modernitatea multiculturalistă bazată pe contract.
Poate nu există sclav și om liber, dar în cultura noastră statusul și condiția economică sunt probabil cei mai puternici indicatori culturali. Foarte puține Biserici transcend barierele economice. Nici nu poate exista transcendență pentru ceva ce nu există (familia extinsă).
Hristos nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească (Mt. 5:17). Nici nu este întemeiat a spune că a venit să strice rudenia, familia, legăturile de sânge, naționalitatea, etnia, geografia, genul. Mai degrabă, El a venit să le împlinească.
Hristos nu a venit să abolească aceste lucruri, deoarece ființele umane nu există în deplinătatea lor în afara lor. Împlinirea lor, însă, este o altă chestiune. Existența contractuală nu este împlinirea umanității noastră și viața noastră adevărată, ci abolirea ei.
Astfel, lupta creștinului este despre cum să ne apropriem (împlinim) cum trebuie genul nostru, ethosul nostru, naționalitatea noastră, familia noastră, legăturile de sânge, etc. Familia nu ne-a fost dată ca un blestem sau ca o predestinare genetică menite a fi depășite.
Deoarece trăim doar o perioadă scurtă, șapte sau opt decade, suntem capabili să întreținem multe iluzii. Găunoșenia omului modern este, din fericire, întreruptă de moarte. Iar asta din mila lui Dumnezeu. Iar găunoșenia nu este cumulativă. O generația nu își începe propria căutare a golului (Visul modern) în același punct în care a lăsat-o fosta generație. Din nou, este mila lui Dumnezeu.
Dar există o traiectorie care poate fi întrezărită, o lectură a unui ethos colectiv care arată adevărata natură a găunoșeniei noastre. Statisticile legate de sinucidere, nașteri, dependență de droguri și toate celelalte, sunt manifestări ale unei disperări moderne. Avem libertatea de a ne reinventa pe noi conform cu imaginația modernă, dar cu cât imaginația se îndepărtează de împlinirea genului, ethosului, naționalității, familiei, sângelui, etc., cu atât devine mai mare golul care o însoțește.
Calea transcendenței nu este deasupra vieților noastre, ci se găsește în profunzimea lor. Calea ridicării este calea smereniei. Hristos nu a devenit doar trup, ci om. Nu a devenit doar om, ci bărbat. Ca bărbat, El a fost evreu. Nu a fost doar evreu, ci un galilean din Nazaret (…)
Aceasta este calea pentru a deveni cu adevărat uman.
Traducere din engleză de la blogs.ancientfaith.com