Tradițiile și supraviețuirea familiei

Ar fi ușor să vorbim despre familiile care țin anumite tradiții – cu toții le avem – unele dintre ele stupide, altele profunde. Unele sunt vechi de generații, altele se dezvoltă complet independent de ceea ce a fost înainte. Ce am învățat ca tată a patru copii (majoritatea sunt acum mari) sunt cel puțin două lucruri: tradiția nu poate fi ocolită în prezența copiilor care își amintesc cum se făcea ceva cu un an înainte, iar tradițiile contribuie tot atât de mult în a ne menține ca familie (în fapt chiar mai mult) decât facem noi ca familie în a le păstra – și toate acestea sunt exact așa cum ar trebui să fie.

Astăzi, familia mea (astăzi îi avem acasă pe soția mea, fiica mea adolescentă și fiul meu căsătorit cu soția) va face plimbarea anuală la Wartburg, Tennessee, la o plantație de brazi pentru a ne alege și tăia pomul de Crăciun. Facem acest lucru de 17 ani. De asemenea, pentru cel puțin a doua oară se întâmplă să fim însoțiți de prieteni și de familiile lor mai tinere în creștere.

Legat de primul punct: încercați să schimbați felul în care ceva a fost făcut anul trecut iar memoria ascuțită a tinerilor va contesta autoritatea părintelui de a face un asemenea lucru. Cum se făceau lucrurile este mai important decât ceea ce un părinte spune că se va face.

Pe de altă parte, devine din ce în ce mai greu când copiii mai mari nu sunt acasă. Evenimentul își mai pierde din amploare – dar chiar și copiii mari așteaptă rapoarte telefonice legate de păstrarea tradiției. Vor să știe, pe măsură ce propriile lor familii încep tradițiile lor, că acolo, acasă, totul este bine și așa cum trebuie. Și se vor simți mai bine, cumva.

Legat de al doilea punct și s-ar putea să ne apropiem de cheia problemei: trăind într-o cultură care are atât de puține tradiții, este interesant să vezi cât de rapid copiii (nu adulții, ci copiii) creează și se agață de o tradiție. Am observat că nu au nicio problemă cu ideea de repetiție. Pot să urmărească o casetă video sau un DVD de 50 de ori fără să obiecteze.

De aici trag concluzia că tradiția nu este doar normală – este inevitabilă. Astfel, nu putem decât să fim atenți la tradițiile bune și la Tradiția mai importantă care ar trebui să ne ghideze pe toți. Nu putem să declarăm că nu vor mai exista tradiții, altfel decât dacă nu ne propunem o violență extremă. Aceasta s-a încercat de-a lungul istoriei de diverse regimuri iconoclaste (puritanii îmi vin cel mai ușor în minte). Dar nu au reușit complet niciodată. Astăzi, noi, urmașii puritanilor căutăm brazii de Crăciun chiar dacă noi credem sau nu în Dumnezeu. Tradiția este mai puternică și decât credința. Dar tradiția nu ne-a fost dată ca să distrugă credința, ci ca să o trăiască. Doar în culturile unde s-au produs rupturi serioase ai parte de maimuțărirea tradiției fără niciun fel de suflet pus acolo. Dar prin harul lui Dumnezeu le putem avea pe amândouă.
Familia se adună. Tradiția se va sui în camionetă pentru a începe excursia. Așteptăm doar telefonul unui prieten care să ne spună că fiul cel mic a terminat înviorarea de dimineața. Această tradiție minunată ne-a ținut împreună.