Hitler progresistul

A fost Holocaustul cea mai mare nenorocire produsă de Hitler în Germania? Conteză? Și este oare posibil să discuți acest subiect fără să fii acuzat de poliția gândirii că minimalizezi Holocaustul? Să încercăm.

Aceste întrebări apar în cel mai important film al ultimilor ani „Never look away”. Realizat de aristocratul Florian von Donnersmarck, regizorul din spatele capodoperei „Viața celorlalți”, filmul încă nu se bucură de succesul primei sale producții. Cred că ar merita să o facă. Este un film frumos, extrem de puternic și încărcat cu meditații despre bunătate, ispita puterii și a răului, natura artei. Prezentarea nașterii, complicate din punct de vedere moral, dar triumfătoare, a unui copil în mijlocul ruinei și mizeriei, și a folosirii cinice a avortului în încercarea unui tată de a opri relaţia fetei sale, sunt cu certitudine de partea umanității și ar trebui prețuite în sine.

În centrul povestirii se află un mister dickensian de vină nemărturisită, destul de implauzibil, dar bazat pe o poveste reală. Răul originar distruge o tânără frumoasă, care suferă din cauza unei boli psihice necunoscute, și care devine captivă în programul eugenic al lui Hitler. Chiar dacă veți crede că știți despre acest aspect sordid al național-socialismului, care a început într-un pseudo-raționalism oțelit și s-a terminat în crime ordinare, prezentarea relativ blândă a acestei crime și a altora care au loc pe lângă va șoca și va neliniști puternic privitorul. Dar aceasta și alte elemente din film ar trebui, de asemenea, să trezească conștiința multora dintre cei care se descriu progresiști de stânga.

Pentru acești progresiști, epoca nazistă a fost un fel de scriptură morală și o sursă de certitudini. Cu o forță crescândă începând din anii 70, stânga a reușit să asocieze epoca lui Hitler cu dreapta politică și morală. Aici se află, susțin ei, fiecare aspect al conservatorismului, de la iubirea pentru țară până la forța marțială. Veți putea vedea aici cum ideile din spatele controlului imigrației și al conservatorismului sexual duc în mod necesar la Steaua Galbenă și la Triunghiul Roz, la lagărele de concentrare, la camera de gazare și crematoriu.

Mai presus de toate, când studiază uciderea în masă a evreilor europeni, progresistul poate afirma destins că nimic de acest fel nu poate murdări societatea noastră igienică și iluminată, care a pus capăt unor asemenea barbarii în urmă cu aproape 80 de ani. Într-adevăr, putem afirma cu toții asta – ceea ce este interesant, dat fiind faptul că multe societăți conservatoare europene, indiferent de păcatele lor, nu au fost implicate în crime în masă rasiale și în multe cazuri au rezistat cu curaj atunci când invadatorii le-au impus un asemenea program.

Acest fapt complică logica simplă care le-a permis atât de multor liberali, pentru o vreme atât de îndelungată, să strige „fascistule!” către conservatori, să-i reducă la tăcere și să-i marginalizeze. I-ar putea determina pe progresiștii mai inteligenți să analizeze cu ceva mai multă grijă ce a fost în fapt național-socialismul. Dacă a fost ceea ce ei susțin că a fost, de ce a fost atât de agresiv față de creștini, un corp social pe care liberalii moderni tind să-l vadă ca o forță din spatele conservatorismului? Și de ce au colaborat naziștii și comuniștii, cum s-a întâmplat în acel pact ignorat astăzi, Molotov-Ribbentrop din august 1939 – cel mai uluitor eveniment politic al secolului al XX-lea și cel mai puțin cunoscut?

Ni se spune că Stalin a făcut-o dintr-o necesitate cinică, pentru a câștiga timp, și că nu a existat niciun fel de prietenie adevărată sau alianță în acest document. Adevărul incomod este că a fost mult mai strâns decât atât. A existat o paradă a victoriei nazisto-sovietice la Brest-Litovsk. Toți oamenii din pozele făcute acolo par fericiți (cei nefericiți erau deja împușcați sau închiși). Iar NKVD-ul, poliția secretă sovietică, esența comunismului, sabia și scutul partidului, a pus în scenă un schimb de prizonieri cu Gestapoul lui Hitler, la rândul său esența entuziasmului naționali-socialist. Dacă admiți aceste lucruri, atunci te afli într-o încurcătură istorică, și tocmai această încurcătură este alimentată de filmul „Never look away”.

Pentru mai multe informații despre contextul istoric merită să ne întoarcem către cartea fascinantă scrisă de Julia Boyd „Călători în Al Treilea Reich”. Această carte este neobișnuită prin faptul de a discuta similitudinile extraordinare dintre comunism și național-socialism. Autoarea îl citează pe Denis de Rougemont, un scriitor și teoretician cultural elvețian creștin. De Rougemont a crezut la început că regimul lui Hitler era de dreapta. Dar în decursul unei șederi la Frankfurt, în calitate de profesor, a început să se îndoiască de această idee. „Ceea ce l-a pus pe gânduri era faptul că oamenii care se aflau de regulă la dreapta – avocați, doctori, industriași și alții – erau tocmai aceia care se opuneau cel mai puternic național-socialismului. Departe de a fi o stavilă împotriva comunismului, se plângeau ei, era de fapt comunism sub acoperire”.

De Rougemont își amintește: „Ei scoteau în evidență că doar muncitorii și țăranii au beneficiat de reformele naziștilor, în timp ce valorile acestor clase sociale erau distruse sistematic prin metode necinstite. Erau taxați disproporționat, viața lor de familie a fost distrusă iremediabil, autoritatea parentală subminată, religia emasculată și educația eliminată.”

Soția unui avocat i se plângea: „în fiecare seară cei doi copii îmi sunt luați de către Partid”. Această experiență nu era deloc diferită de ceea ce se întâmpla în același timp copiilor de părinți sovietici. Naziștii, fiind utopiști fanatici, mai preocupați de viitor decât de prezent, erau pregătiți să plătească un preț mare pentru a controla mințile celor tineri. După cum a revelat fiica lui Thomas Mann, Erika, în cartea care tratează acest subiect „Școală pentru barbari”, calitatea educației s-a prăbușit dramatic sub regimul Hitler, care (așa cum se întâmplă adesea în regimurile de stânga) a promovat sau a protejat profesorii slabi, dar acceptabili din punct de vedere politico-ideologic, și a poluat predarea tuturor subiectelor legate de artă și istorie. Regimul credea că este mai important să îi învețe pe tineri ce să creadă decât să-i învețe cum să gândească.

Hitler însuși își tachina oponenții pentru lipsa lor de putere împotriva sa. Puteau să urle la el cât doreau, dar „când un opozant afirmă că nu va veni lângă mine, eu îi voi spune calm că odrasla sa deja ne aparține… Cine ești tu? Tu vei pieri. Urmașii tăi, însă, stau în tabăra cea bună. În scurt timp ei nu vor mai ști de nimic altceva decât de această nouă comunitate.” Avea aproape dreptate.

Cât despre stânga înfrântă, o mare parte dintre ei s-a alăturat noii tabere aproape imediat. De Rougemont a discutat cu un comunist pocăit care a trecut de partea naziștilor și care spunea: „Acum că Hitler a triumfat, nu trebuie decât să-și implementeze programul său. Este aproape la fel ca al nostru. Dar el este mai viclean, i-a păcălit pe burghezi prin faptul că nu le-a atacat imediat religia… Să-ți spun un lucru: dacă toți acei porci grași care stau pe lângă el îl vor părăsi… eu mă voi duce să lupt pentru el! Cel puțin este un om sincer; singurul.”

Național-socialismul era egalitarist și oribil de modern. Lua partea copiilor contra părinților și adesea a profesorilor. A construit superautostrăzi, parcuri de vacanță gigantice, rachete spațiale și motoare cu reacție. Plănuia să creeze o masă de proprietari de mașini – deși în cele din urmă tancurile au avut prioritate. În problemele militare era deschis la cele mai noi idei și a încurajat inovația și inițiativa. A vărsat resurse financiare importante în industria de film, a dezvoltat televiziunea și a sponsorizat o arhitectură atee modernă care poate fi încă văzută în Stadionul Olimpic din Berlin și în rămășițele paradelor de la Nuremberg. Liderii săi promovau eliberarea sexuală.

Apoi erau schemele eugenice ale lui Hitler, înfățișate atât de dureros în film. La început aveau loc în public și erau susținute de campanii de propagandă zgomotoasă în media. Dar acestea erau departe de a fi unice: Germania nazistă, în cazul de față, urma exemplul democrațiilor. Trupele eugenice ale lui Hitler au început sub o formă în care restul lumii (de la acea vreme) nu putea obiecta cu ușurință. Sterilizarea obligatorie a celor presupuși incapabili mental a fost introdusă în Germania la puține luni după ce naziștii au ajuns la putere. Dar mai multe țări iluminate și libere – incluzând Canada, Suedia, Elveția și SUA – au permis această practică în diverse forme, și în anumite cazuri continuă să o facă până în zilele noastre.

Era o temă progresistă, îmbrățișată de progresistul progresiștilor, H.G. Wells. Marie Stopes, marea predicatoare a contracepției din Marea Britanie interbelică era, de asemenea – ca mulți progresiști din acele vremuri – o eugenistă ardentă. În 1935 a participat la Congresul pentru Știința Populației desfășurat în Berlinul nazist. În august 1939, chiar i-a trimis lui Hitler un volum din lamentabilele sale poeme, acompaniat de o scrisoare zaharoasă despre iubire. Dar toate aceste lucruri au fost date uitării și a rămas doar o admirație crescândă, pentru că Marie Stopes a susținut ceea ce se numesc astăzi „drepturi reproductive”. Marie Stopes International, o organizație puternică și înfloritoare, încă îi poartă numele în timp ce susține și apără acele „drepturi reproductive”.

Susțin eu acum (cineva mă va acuza de asta) că activiștii pentru avort și contracepție sunt naziști sau inerent naziști? Desigur că nu. O astfel de acuză este ridicolă, la fel de ridicolă ca aceea care susține că patrioții moderni, cei sceptici în legătură cu imigrația, sunt naziști sau urmași ai naziștilor.

Ceea ce vreau să susțin este cu totul altceva: ideile trebuie judecate pe baza meritelor lor și toate încercările de a delega vini prin asociere ar trebui privite cu suspiciune. Iar cei care se folosesc de epoca lui Hitler pentru a-i depriva de legitimitate pe alții ar trebui să înțeleagă că această perioadă, întrucât a înlăturat vestigiile de moralitate și obligație creștină, a eliberat multe idei din făgașurile vechi, care, deși uneori disprețuite, s-au dovedit în final a fi înțelepte și blânde.