Crăciunul domnului Pickwick

Sprinteni ca albinele, dacă nu chiar uşori ca nişte zâne, cei patru pickwickieni se adunară în dimineaţa de 22 decembrie a anului de graţie în care aventurile lor, istorisite aici cu fidelitate, au început şi s-au conturat. Crăciunul bătea la uşă, cu toată voioşia şi bunătatea; era vremea ospitalităţii, a veseliei şi-a împăcării. Anul vechi se pregătea, ca un filosof al antichităţii, să-şi strângă prietenii în juru-i, şi să moară senin şi liniştit în mijlocul serbărilor şi petrecerilor. Voioşia şi desfătarea pluteau în aer; şi cu adevărat pline de voioşie şi desfătare erau cel puţin patru dintre numeroasele inimi care se bucurau de venirea Crăciunului.
Şi numeroase, într-adevăr, sunt inimile cărora Crăciunul le aduce un scurt popas de veselie şi fericire! Câte familii ai căror membri, plecaţi hăt departe şi împrăştiaţi în toate unghiurile lumii de luptele necurmate cu viaţa, nu se adună atunci, întâlnindu-se iarăşi în acea fericită dispoziţie de familiaritate şi bunăvoinţă reciprocă, izvor al atâtor încântări pure, netulburate, şi aşa de nepotrivită cu grijile şi necazurile vieţii, încât credinţa religioasă a celor mai civilizate popoare, precum şi tradiţiile crude ale celor mai sălbatice noroade, fac din ea, deopotrivă, una dintre primele bucurii hărăzite aleşilor în lăcaşul fericirii eterne. Câte amintiri aţipite, câte vechi simpatii nu se trezesc în zilele Crăciunului!
Noi scriem cuvintele acestea la multe leghe de locul unde, ani în şir, am trăit în ajunul Crăciunului, într-un cerc plăcut şi voios. Multe inimi care zvâcneau cândva atât de vesel, au încetat să mai bată; şi câte priviri, care străluceau atât de viu atunci, nu s-au stins! Mâinile pe care odată le strângeam, au înmărmurit; ochii pe care îi căutam, şi-au ascuns lumina în mormânt; şi totuşi casa aceea veche, odaia mare, glumele, râsetele, glasurile vesele şi figurile zâmbitoare, întâmplările cele mai mărunte şi mai neînsemnate legate de întâlnirile fericite de odinioară, ne năpădesc mintea la fiecare revenire a acestor zile, de parcă abia ieri ne-am fi adunat ultima dată! Fericit, fericit Crăciun care din nou ne subjugi iluziilor copilăriei noastre, care readuci în amintirea bătrânului plăcerile tinereţii şi-l porţi pe marinar, pe călător aflat la depărtare de mii de leghe, înapoi spre vatra din casa lui tihnită.
Dar ne-am lăsat amăgiţi, duşi de bunele însuşiri ale acestui sfânt Crăciun care, în treacăt fie zis, este un nobil de ţară de modă veche, şi-i lăsăm pe dl. Pickwick şi pe prietenii săi să aştepte în frig, afară, în diligenţa de Muggleton unde chiar acum s-au suit, bine înfofoliţi în şaluri, în redingote lungi şi fulare groase de lână. Valizele, geamantanele au şi fost urcate. Dl. Weller se străduieşte cu vizitiul să vâre în lada din faţă un morun enorm, de câteva ori mai mare decât ea, împachetat cu grijă într-un coş lung, cafeniu – cu un strat de paie deasupra – care fusese lăsat la urmă pentru a fi aşezat în siguranţă pe nişte butoiaşe cu stridii, vreo şase la număr, rânduite cu grijă în locul special rezervat bagajelor, toate aparţinând d-lui Pickwick. Chipul lui exprimă cel mai viu interes, în timp ce dl. Weller şi vizitiul se trudesc să vâre peştele în ladă, mai întâi cu capul înainte, pe urmă cu coada înainte, pe urmă cu fundul coşului în sus, pe urmă cu partea de deasupra, apoi într-o latură, apoi în lung. Dar neînduplecatul peşte rezistă cu îndărătnicie tuturor vicleniilor. În cele din urmă însă vizitiul, izbind din întâmplare în mijlocul coşului, peştele dispare subit în ladă, şi cu el capul şi umerii omului care, luat prin surprindere de neaşteptata cuminţenie a morunului, e smucit deodată înăuntru spre hazul nestăvilit al celor de faţă. Dl. Pickwick zâmbeşte cu multă voioşie şi, scoţând un şiling din vestă, îl roagă pe vizitiul care izbuteşte să se strecoare din ladă să bea în sănătatea lui un pahar de grog fierbinte; atunci zâmbeşte şi vizitiul, iar d-nii Snodgrass, Winkle şi Tupman zâmbesc şi ei. Vizitiul şi dl. Weller dispar cinci minute, probabil ca să dea peste cap grogul, căci la înapoiere duhnesc a brandy. Vizitiul se urcă după aceea pe capră, dl. Weller sare dinapoi, pickwickienii îşi trag redingotele peste picioare şi şalurile peste nas, rândaşii ridică păturile de pe cai, surugiul strigă vesel: „Gata!” şi pornesc.
Străbat străzi, sunt zgâlţâiţi pe caldarâm, iar în cele din urmă ies la câmp. Roţile alunecă pe terenul tare şi îngheţat. La plesnetul biciului, caii gonesc în trap mărunt, ca şi cum povara din urma lor – diligenţă, călători, morun, butoiaşe cu stridii şi celelalte – ar fi fost uşoară ca un fulg. Coboară o pantă lină şi ajung pe un şes lung de două mile, uscat, compact ca un bloc de marmoră. Un alt pocnet de bici şi se năpustesc în galop mare, scuturându-şi capul şi zornăind harnaşamentul, uluiţi parcă de iureşul mişcării, în vreme ce vizitiul, ţinând biciul şi hăţurile într-o mână, îşi ia pălăria de pe cap cu cealaltă, o pune pe genunchi, îşi scoate apoi batista şi-şi şterge fruntea; în parte, pentru că aşa are obiceiul să facă, şi în parte ca să arate călătorilor de cât sânge rece dă dovadă şi ce uşor e să mâni patru cai cu o mână când eşti meşter ca el. După ce face treaba aceasta cu multă linişte (căci altminteri efectul ar scădea simţitor), pune la loc batista, îşi îndeasă pălăria pe cap, îşi potriveşte mânuşile, dă coatele în lături, pocneşte iar din bici şi – înainte, ca vântul care suflă şi mai voios!