Cu ce autoritate?

Zilele acestea nu mai știi – dacă ai știut vreodată – ce să crezi. Ni se spune, de pildă, că Ungaria și Polonia alunecă spre autoritarism, dar este oare adevărat? Cei mai mulți dintre noi nu vorbesc nici poloneză, nici maghiară, iar cei care cunosc aceste limbi de regulă au parti pris -uri. Totul depinde de încrederea pe care le-o acordăm surselor noastre – și de regulă nu le acordăm încredere.

În Ungaria, ni se spune, media – televiziunile și ziarele – sunt din ce în ce mai mult dominate de partidul de guvernământ. Dar chiar și dacă ar fi adevărat, cât de mult contează asta? Ni se spune, de asemenea, că media de felul acesta are din ce în ce mai puțin relevanță în formarea opiniei publice, în special în rândul tinerilor. Un control mult mai aspru al mediei decât orice pretinde cineva că are loc acum în Ungaria s-a dovedit în timpuri recente a fi perfect compatibil cu mișcările populare sau chiar cu revoluția. De curând, partidul de opoziție a câștigat alegerile locale din Budapesta, ceea ce sugerează că opinia este împărțită între zona capitalei și restul țării, după cum se întâmplă în multe alte țări.

Cei care acuză Ungaria și Polonia de autoritarism nu sunt neapărat ei înșiși niște prieteni ai libertății de alegere, cu excepția alegerii restaurantului la care iau cina. M-am plictisit de cel mexican, de ce să nu încercăm ceva marocan? Acesta nu este în mod necesar un model perfect de societate, sau cel puțin pentru toate societățile, luate ca întreg. Și, în fapt, pare să existe un fenomen politic precum autoritarismul liberal.

Președintele Macron din Franța, de pildă, dorește o Europă liberă pentru venirea imigranților. El neagă astfel că ceea ce i se potrivește unei țări nu i se potrivește alteia. Sugerează și că o autoritate supranațională are puterea, legală și de facto, de a implementa o astfel de politică, chiar împotriva dorințelor populației locale. El dorește ca imigranții ce sosesc în Europa – ilegal, desigur – să fie împărțiți între țările europene conform unei formule obligatorii.

Sunt multe lucruri care trebuie spuse în legătură cu această propunere. Primul este acela că nu ține cont de preferințele imigranților înșiși, care s-ar putea să nu dorească să fie trimiși ca niște saci neînsuflețiți într-o țară sau alta resentimentare. Nu că ar urma să stea în mod necesar acolo. Dacă se pot susține în altă parte și câștigă bani să plece, nu va exista nimic care să-i oprească de la a pleca.

În al doilea rând, propunerea admite – sau cel puțin implică – faptul că imigranții nu sunt un beneficiu, ci o problemă pentru țara care îi primește, acesta fiind motivul pentru care sunt distribuiți de parcă ar fi purtătorii unor boli contagioase. Este posibil, desigur, ca ei să nu devină o problemă, deoarece nu știe nimeni cu siguranță care vor fi consecințele peste 50 de ani. Sunt exemple în istorie în care imigranții, priviți la început cu suspiciune, au devenit o binefacere pentru țara care i-a primit. Dar principiul distribuirii poverii nu sugerează că domnul Macron ar fi convins că imigranții sunt una peste alta o binecuvântare, cu siguranță nu, cel puţin, în timpul actualei sale cariere politice – și aveți în vedere că el are doar 40 și un pic de ani.

Se spune adesea că Europa are nevoie de o reîmprospătare demografică din cauza ratei scăzute a natalității. Argumentul acesta mi se pare în întregime fals sau confecționat pentru a ascunde ceva în întregime discreditabil. Rata șomajului în rândul tinerilor din unele țări europene cu o populație totală de peste 150 milioane de oameni variază între 20-25%, ceea ce înseamnă că există o rezervă semnificativă de cadre apte de muncă. I-ar fi cu siguranță mai ușor unui tânăr spaniol, grec sau francez să emigreze în societatea germană decât cuiva din Orientul Mijlociu sau din Africa. Dar desigur că tinerii europeni, în special cei necalificați, nu sunt disperați să muncească datorită asistenței sociale, care le permite să-și ducă liniștiți un trai care nu ar fi cu mult mai bun dacă s-ar apuca de lucru.

Așadar – dacă am dreptate, și mărturisesc că s-ar putea să nu am – nu este demografia cea care face necesară în Europa reîmprospătarea demografică, ci asistența socială. Țările fără șomaj au nevoie să aducă forță de muncă, dar nu pot face acest lucru apelând la alte țări din Europa deoarece acea forță de muncă ar necesita salarii mult mai mari care să îi determine să caute de muncă, în fapt salarii mult mai mari decât valorează munca lor. În acest context, imigranții sunt o sursă necesară pentru forță de muncă ieftină, indiferent de celelalte avantaje – sau mai degrabă, dezavantaje – pe care le-ar putea aduce.

Nu că aș crede că dorința de a reîmprospăta proletariatul pentru industria de mașini germană a fost motivul pentru care doamna Merkel a acceptat dintr-odată milioane de imigranți. Dar indiferent care a fost motivul, decizia ei a fost una autoritaristă, care îl face prin comparație pe domnul Orban să pară un model de conducător democratic. Când doamna Merkel a spus „o putem face”, ceea ce avea în vedere de fapt era „o puteți face” sau mai degrabă „trebuie să o faceți”, totul fără nici cea mai mică consultare a poporului german într-o problemă spinoasă. Nu avea nimic de pierdut cu excepția alegerilor, dar se afla oricum aproape de pensie.

Mai mult, decizia sa unilaterală cu siguranță că a adâncit faliile adânci din societatea germană, între cei mai bine educați, care erau cel mai puțin afectați, și cei mai slab educați, care erau cei mai loviți de decizia ei. Primii se preocupau mai mult să aibă o părere bună despre ei înșiși – o motivație cu predilecție acută în Germania, cu resorturi pe care nu este nevoie să le detaliez – decât de efectele asupra acelora care aveau cel mai mult de tras. Voilà ascensiunea populismului, adică a opiniilor populare care nu sunt pe gustul unor oameni, care le cred demne de disprețuit.

Este desigur o caracteristică specific umană aceea ca cineva să-i acuze pe alții tocmai de vina pe care o poartă. În cazul autoritarismului, acuzația este la îndemână deoarece nu poate exista o societate modernă complexă fără exercițiul autorității de către cineva. Problema este dacă acea autoritate este exercitată atât cu moderație, cât și cu o formă de control. În primul caz este nevoie de un simț intern al limitelor, iar mulți dintre așa zișii liberali nu îl au. Dacă Iisus Hristos s-ar întoarce pe pământ în Europa, ar spune fără îndoială „Făţarnice, scoate întâi autoritarismul din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi autoritarismul din ochiul fratelui tău.”