Oamenii cumpără cărți pentru varii motive, nu doar pentru că sunt bune. De pildă, în urmă cu câteva zile am cumpărat o carte pentru titlu și propoziția de deschidere. Titlul era „Cum devenim infractori?” iar propoziția de deschidere era următoarea: „Istoria infracțiunilor este istoria umanității”. Așadar, nu trebuie să devenim infractori, suntem infractori prin naștere și natură.
Îmi plac autorii care își dau cărțile pe față sau care, pentru a schimba doar puțin metafora, nu bat câmpii sau nu vorbesc pe ocolite. Iar în cazul de față avem cel puțin un autor care, cel mai probabil, nu va nega realitatea păcatului originar ca să se retragă într-un optimism fără rost (nimic nu mă deprimă mai tare decât optimismul). Într-adevăr, autorul, în a doua propoziție, merge mai departe și spune că umanitatea și infracțiunile sunt atât de intim legate încât dacă ar fi să căutăm originile infracțiunilor ar trebui să căutăm prima cauză a tot ceea ce există. Pare, deci, că structura universului este criminală.
Cartea, chiar și după prima propoziție, așa cum nu era poate de așteptat, a rămas interesantă. Publicată în 1920 și scrisă de un anume Georges Guilhermet, descrie printre multe alte lucruri eforturile pe care deținutele, în dorința lor de a părea în continuare atrăgătoare pentru orice bărbat care se întâmpla să fie pe acolo, le făceau pentru a-și procura cosmetice sau mai degrabă înlocuitori pentru cosmetice, care erau interzise de regulile închisorii. Pentru a obține pudră de față, de pildă, unele prizoniere lingeau varul de pe pereții celulelor până când devenea un fel de pastă, pe care o uscau iar apoi o foloseau ca pudră. O deținută sărea în evidență printr-un machiaj ca „al unei balerine de la operă”. Celula sa a fost percheziționată pentru a descoperi cum și-a înroșit obrajii dar nu s-a găsit nimic. În cele din urmă secretul a ieșit la iveală: țigările deținutelor aveau un fir roșu care trecea prin ele și pe care această femeie l-a scos cu migală și l-a înmuiat în apă, rezultatul fiind un lichid roșu cu care și-a machiat obrajii. Mi s-a părut un exemplu mișcător al spiritului uman care are nevoie adesea de condiții vitrege pentru a răzbate. Dar cât efort pentru un rezultat atât de trecător! Presupun că ar putea fi o metaforă pentru toată existența noastră.
Am descoperit „Cum devenim infractori?” într-un anticariat din Paris care este pe cale să se închidă. Proprietarei îi ajunseseră până peste poate infracțiunile și haosul pe care îl vedea zi de zi în fața magazinului ei. Era mai puțin interesată de felul în care devenim infractori și mai mult de felul îi putem evita. Își vindea proprietatea ieftin și mergea la țară. Magazinul va fi cumpărat în scurt timp de un tânăr care vinde telefoane, un produs, fără îndoială, mult mai atrăgător pentru tipul infractor decât cărțile vechi. I-a urat noroc, deși nu credea că va avea parte de prea mult.
Am cumpărat și alte cărți de la ea, printre ele și una pe care am luat-o exclusiv după copertă, „Les convulsions sociales” de Pierre Harispe, despre care nu știu nimic cu excepția faptului că s-a născut în 1854 și a murit în 1929. Publicată în anul 1905, cartea nu a fost citită mai departe de pagina 12, deoarece restul de pagini au rămas netăiate. Acesta era un avertisment pentru scriitori, sau cel puțin pentru vanitatea și importanța pe care și-o arogă. Aceia dintre noi pentru care cuvântul scris are o importanță uriașă, dacă nu chiar cea mai mare importanță, ar trebui să-și aducă aminte de cuvintele lui Montherlant: majoritatea oamenilor nu citesc; cei care citesc nu înțeleg; cei care înțeleg, uită.
Însă coperta mai degrabă decât conținutul cărții m-a făcut s-o cumpăr. Era un desen în alb-negru cu țărani disperați în fundal, murind, rugându-se, spărgând pământul cu bețe, printre saci de grâu, și mai în fundal fiind coșuri de fum de la fabrici, iar deasupra tuturor, ieșind din cer chiar deasupra orizontului, o mână-gheară, legată în mod evident de un monstru nevăzut, cu o putere imensă, de fapt omnipotență, vinovată pentru toate relele lumii.
Era o iconografie antisemită caracteristică pentru acele vremuri, dar nu doar de iconografie antisemită. Anul în care a fost publicată, 1905, a fost anul în care Franța a devenit un stat în întregime secular, iar propaganda anticlericală feroce care a dus la divorțul final dintre Franța și Biserică nu se distingea de propaganda antisemită, fiind vorba tot de mâini gigantice care înhață lumea, ale Vaticanului de data aceasta, cu păianjeni de la Vatican ale căror picioare subțiri cuprind globul și preoți cu nasul mare care atrag copiii în pelerinele lor sufocante din care nu vor mai ieși vreodată.
Căutarea unui țap ispășitor pare veșnică. Nici eu nu fac excepție; și eu simt nevoia să găsesc o singură persoană sau o clasă de persoane pe care să-i învinovățesc pentru toate relele din lume.
Cartea lui Harispe ar fi putut fi scrisă astăzi, sau cel puțin oricând după criza economică din 2008: „Una din cauzele necazurilor și suferințelor clasei muncitoare, care arată din nou ipocrizia societății noastre, este creditul. Ascunde barbaria sub o poleială onorabilă. Creditul, în fapt, este un tiran și un exploatator… A fost separat de scopul social. A devenit un rău public și devorează clasele sărace, distrugând siguranța și existența lor. În zilele noastre, creditul reprezintă cea mai sigură metodă pentru capitalist de a-și dubla sau tripla capitalul în cel mai scurt timp, a face o avere oneroasă, toată construită pe catastrofele, lacrimile și suferințele celor nefericiți.”
Și despre bursă: „Bursa nu ține cont de muncă, de activitatea reală, sau chiar de producție. Toate acestea nu contează. Bursa este la discreția capitalului care o face să meargă în sus sau în jos conform capriciilor sale. Că o industrie merge bine, că producția crește, la fel ca și profiturile, toate acestea nu contează…”
Nu ați citit astfel de lucruri recent, chiar și în paginile Financial Times? Există cineva căruia să nu-i fi trecut prin minte astfel de gânduri în ultimii șase sau șapte ani? Oare omenirea nu învață niciodată sau resentimentul țâșnește mereu la suprafață?
