Știința tiraniei

17/11/2020    |   de Patrick Deneen

Discursul de rămas bun este o capodoperă scurtă dar profundă. Direct, compact și fermecător, reușește printr-o economie de cuvinte să pună lupa pe inima crizei Americii moderne: pierderea libertății noastre republicane în numele puterii și eliberării. Deși avertismentele lui Eisenhower cu privire la ascensiunea complexului militar-industrial au avut parte de cea mai multă atenție, la fel de importantă a fost și cea de-a doua temă: pericolul „revoluției tehnologice”.


America ar putea fi numită republica tehnologică – născută, crescută și ajunsă pe culmile dominației datorită relației sale strânse cu proiectul științific modern. Mulțumită apariției ei în timpul Epocii Rațiunii, eroii Americii au fost adesea inventatorii și oamenii de știință, de la Benjamin Franklin la Carl Sagan. Dacă alte națiuni se pot lăuda cu mari teoreticieni – Darwin, Mendel și Heisenberg – reputația științei americane rezidă mai mult în aplicațiile sale. După cum scria Alexis de Tocqueville în 1835, „cu cât un popor este mai democratic, mai luminat și mai liber, cu atât mai numeroși vor fi cei interesați să promoveze geniul științific și cu atât mai mult vor aduce faimă, câștig și chiar putere celor care au inventat lucruri imediat aplicabile în industria productivă ”.


Statele Unite au fost create în mod conștient ca o politeie bazată pe cunoașterea tehnică. În Documentele Federaliste, Alexander Hamilton pune inspirația Constituției pe seama „noii științe a politicii”, bazată pe „reflecție și alegere”, și care nu se mai bazează pe acumularea inconștientă a practicilor vechi, prejudecăților și tradițiilor, pe care el el echivala cu „întâmplarea și forța”. Reflectând această credință modernă, Constituția a fost descrisă ca „mașina care merge singură”, iar doctorul Benjamin Rush i-a descris pe cetățenii americani ca „mașini republicane”.


Mai târziu, John Dewey va susține ideea că democrația și știința sunt în fapt același lucru, amândouă având drept caracteristici experimentele nelimitate și progresul, ambele fiind devotate lărgirii puterii umane. Astăzi, americanii au o atitudine covârșitor favorabilă față de știință și oamenii de știință, 84% dintre persoanele intevievate în 2009 de Pew Research Center spunând că au o opinie în mare parte pozitivă.


Cu toate acestea, încrederea americanilor în progresul științific este contrabalansată de consecințele negative bine documentate ale tehnologiei asupra naturii, comunității și sufletului uman. Voci timpurii precum Nathaniel Hawthorne avertizau asupra aspectelor desfigurante ale „mașinii din gradină” și un lung șir de critici au exprimat rezerve profunde în refrenele diferite ale religiei, naturalismului și literaturii. Apărătorii ordinii naturale, de la Henry David Thoreau la Aldo Leopold și Wendell Berry au criticat rolul jucat de știința modernă în decimarea lumii naturale și în plămădirea unei etici a jafului.


În mijlocul acestui conflict intern se află un dezacord cu privire la natura libertății, acea aspirație americană permanentă, chiar dacă contestată. Potrivit fondatorilor proiectului științific modern – în special Francis Bacon, considerat de Thomas Jefferson a fi una dintre cele trei cele mai mari minți din istoria umanității – știința va elibera umanitatea din limitele impuse de natură. Bacon a afirmat: „cunoașterea este putere”, iar știința modernă reprezintă mijlocul de a împuternici cunoașterea. Această încredere baconiană a primit aprobarea oficială în articolul 1 al Constituției care cere Congresului să sprijine „progresul științei și al artelor folositoare”.


Vocile care avertizează împotriva adoptării totale a modelului științific invocă o idee veche despre libertate ca autoguvernare. În această tradiție, sclavia nu este văzută în principal ca o subordonare față de altul – situație în care sufletul cuiva poate fi liber – ci mai degrabă ca subordonarea față de poftele nelimitate. Aceste Casandre au profețit că proiectul științific va conduce nu la o libertate deplină, ci mai degrabă la o sclavie mai adâncă, inclusiv la scenariul în care oamenii nu vor mai avea înclinația sau abilitatea de a controla chiar creațiile științei înseși. Ei au criticat tendința acestei libertăți prost definite de a trata toate relațiile – fie cu lumea, fie cu alți oameni – în termeni pur utilitariști, făcând din lume și din locuitorii ei furaj pentru plăcerea noastră.

Ceea ce face Discursul de Rămas Bun atât de ieșit din comun este faptul că Eisenhower recunoaște că libertatea depinde nu doar de abilitatea Americii de a dezvolta soluții științifice și tehnologice potrivite în fața marilor amenințări internaționale, ci de asemenea, de capacitatea Americii de a controla consecințele imperativului științific însăși. Eisenhower a văzut limpede că rezistența Americii în fața tentațiilor puterii ceda în fața pretențiilor unui stat ca garnizoană fără sfârșit. Proiectul de apărare a libertății americane ar necesita o expansiune masivă a statului – în special a executivului – iar influența masivă a militarilor în procesele politice ar mări nevoia de „secretomanie și grabă”. Dar și mai important este că dependența de știință ar răsturna decisivă balanța în favoarea libertății văzută ca o cucerire a naturii, bazată pe o expansiune nelimitată a puterii.

Nu există un fragment mai puternic din discursul lui Eisenhower decât acela în care avertizează că pretențiile complexului militar-industrial-științific necesită transformarea universității. Profeția sa – care a devenit istorie – nu doar că a prevestit moartea „ideilor în libertate” ci și renunțarea la rolul istoric al universităților de a furniza avertismente reflexive cu privire la urmărirea cunoașterii interzise. În loc de asta, academia s-a predat formelor de cercetare care au drept scop ultim înfrângerea naturii umane.

Astăzi, fiecare departament de cercetare se compară cu concurenții săi prin mărimea subvențiilor federale atrase. Între timp, artele liberale ne-folositoare își pierd prestigiul, dimensiunea și chiar prezența. Această retrogradare inversează o tradiție care plasa sursa libertății nu în expansiunea necontrolată a cunoașterii științifice, ci în artele liberale (și civice) – acele discipline care educau cetățenii liberi în arta autoguvernării.

Tocqueville și-a dat seama cu 125 de ani înaintea lui Eisenhower că urmărirea utilitaristă a cunoașterii științifice va amenința democrația, în primul rând prin faptul că îi va face pe oameni să gândească și să trăiască pe termen scurt. „Pentru astfel de minți, fiecare nouă metodă care conduce la o scurtătură spre bogăție, fiecare mașină care ușurează munca, fiecare instrument care diminuează costul de producție, fiecare descoperire care facilitează plăcerile sau le intensifică, pare să fie cea mai mare realizare a intelectului uman. În special din aceste motive un popor democratic devine dependent de preocupări științifice.” Într-un pasaj scurt dar evocator, Eisenhower avertizează împotriva tendinței de „a trăi doar cu gândul la ziua de azi”, cerându-le concetățenilor săi să se gândească în termeni de responsabilități și obligații intergeneraționale, altfel democrația urmând să devină „fantasma eșuată a zilei de mâine.”

Astăzi tindem să gândim că eșecurile noastre pot fi rezolvate printr-o aplicare mai bună a tehnicilor științifice. Ceea ce vocile secundare din America ne-au tot avertizat și ceea ce Eisenhower a exprimat convingător în urmă cu 50 de ani, este că această credință în știință nu ne va salva, ci s-ar putea să fie în fapt tocmai sursa eșecului nostru. Avem nevoie de o idee mai sănătoasă de libertate, în care ne întărim sufletul în autocontrol și descoperim libertatea în lege.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?