Nicu Steinhardt despre lumea care și-a predat libertatea

Adventiştii aceştia care zile întregi nu mănîncă dacă bănuiesc o urmă de grăsime în gamelă, legionarii aceştia care-şi dau bucăţica de pîine bolnavilor, tinerii aceştia care au trăit ca fiarele ani de-a rîndul în munţi, copiii aceştia care au înjghebat o Ligă Revoluţionară Română şi au meşterit o bombă (îi lipseau numai declanşatorul, materialul exploziv şi posibilitatea de a funcţiona), ţăranii aceştia care n-au vrut să se colectivizeze sau care, beţi fiind, şi-au strigat năduful în circiumă şi au înjurat apăsat după o lungă tăcere, uniţii care n-au înţeles să-şi părăsească denominaţiunea, iată oamenii pe care mi-i doream (inconştient poate), închisoarea, văd, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman că a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii aceştia modeşti, unii ridicoli (dar nu există eroi ridicoli: accessorium sequitur principale) îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la Paris între 1936 şi 1939.

Bunăstare. Abundenţă. Vacanţe plătite, cremele care înnegresc pielea, excursiile, automobilele, aperitivele. Aperitivele, grevele, vacanţele. Pînă la saţietate. Monotone. Dinainte ştiute. Şi să nu li se spună adevăruri neplăcute. Şi să fie lăsaţi în pace. Asta vor.

Andie Suares: interesant e Ignaţiu de Loyola, adică interesante sunt problemele sufletului şi spiritului, interesantă e morala, e problema relaţiilor dintre om şi dumnezeire, tot ceea ce nu este şi ar putea fi, neaşteptatul, surpriza, amarul, dulceaţa. „N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără suflet. Totul nu-i decît în haine şi-n formele vieţii materiale. Sufletul e lipsă; spiritul e un fel de papagal incoerent, uzinatîn două miliarde exemplare; trăncăneşte în cuşca materiei sub privirea lui Vaucanson. Şi marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică din acest haos: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?»” Întocmai, da, lumea hedonistă şi indiferentă, lumea lui je m’en fous, universul lui ce-mi pasă mie, îndeosebi asta e: plictisitoare şi sterilă.

Dacă-i vorba aşa, orice călugăr augustin din Libia – o recunoaşte unul ca Ludwig Lewinsohn – e mai viu decît un întreg cartier de sportivi din New York. Iar viciul e şi el dezolant şi neschimbător; şi, vai, constată Flaubert, nu-i mai rodnic decît virtutea. Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective şi ferestre sunt cele ale gîndului, ale jertfei, ale orbecăirii după adevăr. Je m’en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Ţara lui Pernod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pour Arthur. Îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiţi, morţi. N-au fost învinşi, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: așteptau – singurul lor sentiment treaz – să fie, în sfîrşit, liberaţi de povara libertăţii. Ironia îşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide stă nerozia oarbă şi suprarafinamentul dă în gropi. Iar eu mergînd pe străzi: totul e Dumnezeu, eroismul e totul. De aici ţîşneşte izvorul farmecului şi al interesului pentru viaţă, flacăra. Morala, cea batjocorită, e poezia vieţii îmbuibarea şi frica: mai retrograd nici că poate fi; mai sufocant; obloanele sunt trase, istoria şi avîntul încremenesc. Merg la operă pentru subiect, delicaţii de ei. Après moi le déluge acum cred că s-a spus; dar nu de Ludovic al XV-lea, au spus-o toţi!