În primul rând

„Și acum iată care este taina mea, o taină foarte simplă: doar cu inima poți vedea cum trebuie; lucrurile importante sunt invizibile pentru ochi.”

Este un citat din „Micul Prinț” de Antonine de Saint-Exupéry, un scriitor aflat în galeria de onoare de la Colegiul de Arte Liberale Magdalen. Mirarea și recunoștința au întâietate. Doar dacă ești capabil de mirare te poți delecta cu operele de artă frumoase. Doar fiul recunoscător își poate înțelege cu adevărat tatăl.

Mai e nevoie oare să spun că uimirea și recunoștința sunt în vremurile noastre rareori cultivate? Se practică atitudinea „critică”. Majoritatea genului acesta de critică este ceva sălciu. Iar cei care o practică nu-și dau seama cât de absurzi sunt. Gândiți-vă la cineva complet ignorant în privința muzicii clasice, care îndrăznește să exprime o opinie „critică” despre Bach pentru că a făcut ceva sau altceva pe care astăzi se presupune că ar trebui să-l facă toată lumea. Gândiți-vă la cineva care nu poate să încadreze o pictură italiană într-un interval de timp mai mic de două secole care se uită de sus la Caravaggio pentru că … puteți umple voi spațiul.

Shakespeare i-a urât pe evrei. Nu i-a urât, dar e mult mai ușor să spui asta și să arunci la coș „Neguțătorul din Veneția” decât să abordezi cinstit și inteligent teologia harului care subîntinde piesa. Milton le-a urât pe femei. Nu le-a urât, dar îți ia un minut să spui asta, în timp ce e nevoie de mult timp și atenție sporită pentru a citi „Paradisul Pierdut” și a înțelege ce credea el despre bărbat, femeie și căsătorie.

Dacă primează critica, de regulă o parte abordare onestă și nouă părți invidie sau lene, atunci să ne așteptăm că nu va mai rămâne nimic. Vin bisericile la rând. A ars o biserică din Calgary, ai cărei enoriași nu au făcut nimic nimănui vreodată, sub pretextul că unii catolici sau anglicani au făcut rău, cu mult timp în urmă. Dar e prea puțin important că nu au făcut rău. Junipero Serra și-a închinat viața bunăstării spirituale și lumești a indienilor din California, dar și el trebuie să dispară.

Nu însă și la Colegiul Magdalen. Iar aici trebuie să fim atenți.

Pereții clădirii principale sunt decorați cu fotografiile unor oameni moderni care au căutat adevărul și au spus ceea ce au văzut.  Unele dintre portrete sunt cu adevărat mișcătoare. Mă gândesc, de pildă, la bătrânul Josef Pieper, a cărui privire exprimă blândețe, înțelepciune și forță. Nu sunt toți catolici. Îl prețuim de exemplu pe Alexandr Soljenițîn  și vom citi cu toți pagini întinse din „Arhipelagul Gulag”. Îl cinstim pe Václav Havel, care ne cere să nu trăim în minciună și care ne dă exemplu acelui proprietare de magazin care refuză să mai pună propagandă comunistă în geam. Îl prețuim pe Dietrich Bonhoeffer care s-a opus corupției și cruzimii regimului nazist.

Nu pretindem în vreun fel că au fost perfecți. Ar fi mai potrivit să spunem că Saint-Exupéry a tânjit după credință iar în căutarea sa a reușit să descopere câte ceva. Nu e clar dacă Havel a crezut vreun pic în Dumnezeu.

Cu toate acestea la Colegiul Magdalen ne permitem să-i predăm, alături de alții cum ar fi John Henry Newman, Flanery O’Connor  și alții care au trăit înainte, catolici ca Shakespeare, Cervantes și Dante, creștini ca Milton și Dostoievski, dar și mari poeți, istorici și filosofi păgâni ca Homer, Herodot, Platon, Titus Livius și Virgilius.

În primul rând le suntem recunoscători și privim cu uimire la realizările lor. Când dai peste cineva atât de dedicat afirmării adevărului cum era Virgiliu, chiar și când adevărul nu era tocmai ce patronul său, împăratul Augustus, dorea să audă, și când prinde intuiții umane atât de frumos cum se întâmplă în Eneida, ar trebui să mulțumim și să-l lăsăm pe profesor să predea cum poate. Dante nu gândea cine știe ce despre sine astfel încât să nu învețe de la vechii romani. Cine suntem noi să ne credem atât de înțelepți?

Donatello a scormonit în Roma secolului al XV-lea pentru a descoperi vechi sculpturi grecești. A învățat de la păgâni. Propria-i operă o depășește pe a lor deoarece este mișcată de o credință pe care aceștia nu o aveau. Am în minte profeții Ieremia și Habacuc, sculptați pentru exteriorul catedralei din Florența. Însă fără greci nu ar fi atins acele culmi.

Iar asta poate că este o altă modalitate de a spune că atunci când ai de-a face cu cele mai umane lucruri, cu excepția cazului în care nu ești de o răutate monstruoasă sau un idiot patologic, nu vei reuși să vezi dacă nu iubești mai întâi. O astfel de iubire, totuși, este disprețuită de ceea ce poartă epitetul „critică”.

„Ceea ce nu înțelege profesorul este că nouă nu ne place Shakespeare”  a spus feminista la conferință întrerupându-l pe bătrânul care încerca să sugereze că s-ar putea să fi înțeles greșit. Audiența a râs și a aplaudat. Dar gândiți-vă ce a ratat feminista critică.

Studenții de la Universitatea Alfred, din Alfred, New York, au avut obiecții față de statuia regelui Alfred. Orașul nu a fost numit după rege, dar era o întâmplare fericită deoarece Alfred însuși a fost un patron important al învățăturii. „Ar fi fost pentru educația femeilor și a minoritățile?” a întrebat un student, în aparență incapabil sau nedoritor să-și imagineze lumea engleză din secolul al IX-lea. Unul dintre profesori a obiectat spunând că deși era pentru progresul educației, cu toate acestea se încadra în linia bărbaților europeni albi morți. Ei bine, statuia este încă în picioare, dar nu pentru a fi onorată. Pagina de activități a studenților îl arată pe Alfred cu un dovleac de Halloween. Orice fel de coincidență între dovleac și tărtăcuța unui student de acolo este o pură întâmplare.

Noi, la Colegiul Magdalen, nu am ridica niciodată o statuie a lui Nietzsche, acel mare denigrator al lumii creștine, dar îl citim și nu îl tratăm cu dispreț, nici măcar atunci când arătăm cât de mult s-a înșelat în privința creștinismului. Și poate că Nietzsche a văzut ceva adevărat. Este un critic curajos în comparație cu progresiștii optimiști și plictisitori din vremea sa. Chiar și Nietzsche este definit mai bine de ceea ce iubește decât de ceea ce urăște.

Dar dacă vreți cu adevărat să vedeți ce iubim sau pe Cine, veniți și-i ascultați pe studenții noștri, pe toți, cum repetă cânturile, polifonia sau imnele liturgice. Prin comparație, ce cântă aceia care pun la pământ lucrurile bune și mărețe? Cântă oare ceva?

Traducere din engleză de la Crisis Magazine.