Organul memoriei

O dată ce ajungi la o anumit vârstă (care variază în funcție de personalitate) nu mai vrei ca lucrurile să se schimbe. Poate că motivul este acela că schimbarea presupune trecerea timpului,  despre a cărui rapiditate oamenii nu vor să-și amintească. Cred că asta, mai mult decât inflexibilitatea mentală sau credința că schimbarea înseamnă întotdeauna ceva rău, explică preferința bătrânilor pentru stabilitate și pentru ca lucrurile să rămână așa cum sunt.

În ultimii 10 ani am petrecut în fiecare câteva zile într-un mic orășel din Turcia.  Împreună cu soția ne luam prânzul într-un restaurant simplu, unde mâncarea era ieftină, excelentă și mereu aceeași, deși varietatea meniului era mai mult decât suficientă (ar fi ușor să devii vegetarian în Turcia, așa cum cred, în adâncul sufletului meu, că ar trebui să fim).

Anul acesta localul a fost redecorat, nu în întregime ca să-i schimbe caracterul, dar suficient de vizibil. Mesele și scaunele au devenit mai moderne; restaurantul nu mai avea acea simplitate pe care adesea o luăm drept autenticitate, mai ales că nu făcea nimic pentru a-i respinge pe clienții locali, ba dimpotrivă. 

Dar deși mâncarea și probabil bucătarul au rămas la fel ca întotdeauna, trebuie că a avut loc o schimbare de proprietar, deoarece restul angajaților ne erau străini. Chelnerul pe care speram să îl vedem și care, de acum, avea câțiva ani buni de când ne întâmpina ca un prieten vechi, nu mai lucra acolo, deși nu avea vârsta de pensionare sau ceva asemănător. Nu-l vom mai vedea niciodată.

Bineînțeles că nu ne așteptam ca la rândul nostru să fim la fel de regretați de către oamenii aceștia. Un ospătar probabil că servește mii de clienți anual, iar aceia care îi rămân în minte sunt aceia care vin acolo în mod regulat, sau aceia care s-au distins prin ceva scandalos. Oamenii nu au o importanță simetrică în memoria reciprocă. Tindem să uităm acest lucru: nu suntem la fel de importanți pentru alții, precum sunt ei pentru noi, spre deosebire de ceea ce credem din cauza egotismului nostru instinctiv și a importanței pe care ne-o dăm.

Mai mult, ne deosebim în capacitatea noastră de a ne aminti oamenii. Cu siguranță cei mai mulți dintre noi am fost la un moment dat stingheriți de incapacitatea de a recunoaște pe cineva care în schimb ne cunoștea. Știm, atunci când recunoaștem pe cineva care nu ne recunoaște, că ne simțim ușor umiliți și jigniți de această diferență, ca și cum nu am fi demni de atenția lor, pentru că sunt mai importanți decât noi. Probabil că și reciproca este valabilă.

Când eram copil am avut parte de o pleiadă de mătuși și stră-mătuși pe care le recunoșteam după figură, dar ale căror nume nu le știam. Până în ziua de astăzi, sunt incapabil să spun cum ne înrudeam și îndrăznesc să spun că voi ajunge în mormânt fără să știu acest lucru. Mi-o amintesc cu precădere pe mătușa Hannah, o doamnă elegantă, inteligentă și distinsă, pe care astăzi, la mult prea mulți ani distanță, mi-ar fi plăcut să o întreb despre viața ei, care fără îndoială trebuie să fi fost una foarte interesantă. Și-ar fi amintit ultimul sfert de secol victorian, dar când ești tânăr nu ai deloc sentimentul că viața este trecătoare.

În fine, mătușile și stră-mătușile mele mă întrebau „Știi cine sunt?”, iar eu le răspundeam că știu.  Minciuna mea ieșea repede la iveală când mă întrebau cum le cheamă și eu nu știam răspunsul. Se distrau, dar știam chiar dacă eram foarte tânăr că se simțeau ușor jignite. Nu erau suficient de importante pentru ca eu să le țin minte, mai ales că aveam o memorie foarte bună? Cu răutatea specifică Omului, sau cel puțin caracteristică mie, mi-am propus ca în mod intenționat să nu le țin minte numele, ca o mică formă de independență din partea cuiva care nu era în mod natural curajos de rebel.

Memoria este celebră pentru festele pe care le joacă. Psihanaliștii presupuneau că nimic nu este ținut minte sau uitat fără un motiv; și deși nu am niciun dubiu că acest principiu este fals, totuși, ca multe alte false principii, conține un element de adevăr. 

Când aveam 11 ani, am încercat din răsputeri să-mi aduc aminte definiția hotarului la lecția de geografie, dar nu am reușit. Era ciudat deoarece îmi aminteam toate celelalte definiții care mi-au fost predate, și, datorită faptului că adunam timbre, puteam găsi cu ușurință pe hartă Nyasaland sau Insulele Solomon.

Acum îmi dau seama că mă distram cu profesorul de geografie, și el cu mine. Aveam un ritual în care el mă ruga în fața clasei să definesc un hotar iar eu eșuam.  Era o veselie generală, dar cu toate acestea nu era nicio umilință pentru mine, deoarece hazul provenea din contrastul rezultat din inabilitatea mea de a-mi aduce aminte acest lucru și capacitatea mea de a învăța în general. Într-un fel era o formă de a mă flata, pe care mi-o impusesem singur prin refuzul de a învăța acea definiție.

Îmi aduc aminte cu precizie fața profesorului meu. Probabil că avea pe atunci 40 de ani, iar acum probabil că este mort. Dar pentru mine va trăi mereu datorită acestei amintiri. Fața lui e rotundă și bine bărbierită, cu pielea lucioasă chiar; exprimă o dispoziție plăcută și bunăvoință, ceea ce îmi face o deosebită plăcere să-mi amintesc, deoarece pe atunci nu știam că astfel de lucruri nu se găsesc ușor. Râdea de mine, dar nu era nimic malițios în râsul său, mai degrabă afecțiune. Probabil că îi plăcea să predea unor elevi ca mine. Disciplina pe care o impunea avea acea calitatea a stilului pe care George Orwell o vedea în proză: nu-ți dădeai seama că era acolo. Deși nu eram nici pe departe bine crescuți – aruncam cu mici proiectile spre profesorii de latină și matematică în momentul în care se întorceau cu spatele – nu am fi îndrăznit niciodată să facem același lucru cu el. De unde deosebirea asta, nu aș putea spune. Mă îndoiesc că era mai inteligent decât ei; dimpotrivă.

Privind în trecut, îmi dau seama acum ce nu mi-am dat seama atunci și anume că profesorii buni sunt mai rari decât pietrele prețioase. Există o măreție morală în ceea ce fac, pentru că deși uneori s-ar putea să pară niște coloși în ochii copiilor lor mai buni, în ochii lumi dețin un loc modest. Sunt o platformă de pe care elevii îi pot întrece, și e nevoie de un tip aparte de bunătate și modestie reală să îți facă plăcere să fii depășit de cei care cu puțin timp înainte îți erau învățăcei.

Este această amintire un rod al nostalgiei, ocazionat de memoria selectivă? Memoria este atât de greu atacată astăzi de psihologi încât aproape că îi neagă posibilitatea de a ne fi un ghid la ceva. Experimentele au demonstrat că relatările de la fața locului sunt în întregime inconstante (după cum spun rușii: „minte ca un martor ocular”); ceea ce ne spunem nouă sunt povești care se dau drept amintiri.

Poate că așa e. Dar în urmă cu 60 de ani, pe când eram doar un băiețel, cea mai bună prietenă a mamei m-a dus într-o vacanță la o cabană lângă Beachy Head, un munte de calcar celebru atât pentru frumusețea sa cât și ca loc prielnic de sinucideri. În amintirile mele acea vară a fost una de soare nesfârșit, ceea ce spune ceva despre veracitatea memoriei; rareori este soarele nesfârșit în Anglia. Dar îmi amintesc lacurile dintre stânci unde căutam peștișori, și îmi amintesc foarte clar că am fost la un concert de orgă susținut de un bărbat pe nume Sand MacPherson într-o sală de teatru.

Nu există niciun motiv pentru care ar trebui să-mi amintesc numele lui Sandy MacPherson, cu excepția faptului că am mers la concertul lui. Este adevărat că odată a fost foarte faimos în Anglia; a cântat în timpul războiului pentru BBC Wurlizer și a fost difuzat atât de des (pentru a ține moralul oamenilor ridicat) încât o femeie a scris la BBC pentru a se plânge că ar fi foarte mulțumită cu bombardamentele aeriene dacă o bombă ar pica pe orga lui Macpherson, de preferat când își canta cântecul favorit. Dar cu toate acestea era incredibil de popular. 

După război, însă, steaua i-a intrat în declin, deși când am mers la concert era considerat ca fiind în continuare faimos, iar prietena mamei mele credea că suntem excepțional de norocoși că avem șansa de a-l asculta cântând live. A fost prima mea întâlnire cu o vedetă.

Muzica sa era foarte banală: presupun că era distractivă pentru burghezii respectabili, o clasă care a dispărut și care ocolea entuziasmul și senzualul, se temea de intelectuali și drept urmare îi disprețuia, și căreia îi plăcea ceea ce știa. (MacPherson a scris o carte intitulată „Cunoașteți Imnele” într-o vreme când o astfel de cunoaștere ar fi putut încă părea utilă sau dezirabilă). În momentul în care a murit, în 1976, la 78 de ani, trebuie că știa că arta la care excela și căreia și-a dedicat întreaga viața, era la fel de dispărută precum vulcanii din Auvergne, moartă fără nicio posibilitate de a fi reînviată. Am încercat să ascult ce am găsit pe internet: față de muzica adevărată este ceea ce e blancmange-ul față de spuma de ciocolată.

Așadar, așa cum spunea, nu am niciun motiv (în afara amintirii acelei vacanțe la Beachy Head) pentru a-mi aminti numele lui MacPherson. Așa fragmentară cum îmi este memoria, unele fragmente reprezintă realitatea la fel de fidel ca cioburile de olărit atât de iubite de arheologi.

Există o legătură între civilizațiile trecute și exemplul lui Macpherson. Muzica sa era meschin burgheză până în măduva ei, și în opinia mea complet lipsită de spirit și plictisitoare oricât de bine era cântată. Era plictisitoare cronic. Dar felul în care se prezenta pe sine oglindea, de asemenea, gusturile și aspirațiile diferite ale ascultătorilor săi față de oricine din zilele noastre. Se îmbrăca în costume izbitor de albe sau negre, sau alternativ în costume la comandă scumpe (chiar și atunci când cânta la radio și nu putea fi văzut de nimeni.) Nu se îmbrăca în zdrențe proletare teatrale. Cânta pentru un public care aspira să se îmbrace mai bine decât își permitea, nu mai rău.

Habar nu am dacă a dus o viață fericită și împlinită; dacă declinul carierei sale a umbrit tot ceea ce a fost înainte. Este mai bine să ai succes devreme în viață doar ca să eșuezi mai târziu, sau invers?  

Un artist care nu mai are succes la public este un personaj trist, ba chiar tragic. Am cunoscut oameni care, după ce au distrat cândva publicul, au ajuns atât de obișnuiți și dependenți de atenția oamenilor încât deveneau cu adevărat vii doar în prezența lor. Fără public, erau ca niște baloane dezumflate. Pentru ei a fi însemna a fi văzut, iar aparența era realitatea. Dar publicul este nestatornic. Drept urmare, artiștii trebuie să se manifeste din ce în ce mai extravagant, dacă sunt performeri intelectuali, să susțină lucruri și mai scandaloase, să facă piruete mentale: orice doar ca să atragă atenția și să se reasigure că existența lor continuă. Dar toate revoluțiile, chiar și acelea din modă, își devorează tinerii, iar a sluji revoluția înseamnă, conform lui Bolivar, a ara marea.

Nu știu dacă Sandy MacPherson a încercat să fie în pas cu moda: presupun că nu deoarece știa că nu este în stare și ar fi fost absurd și să încerce. Știa să facă un singur lucru, iar acel lucru a devenit redundant în noua lume. Poate că a acceptat acest lucru cu demnitate, sau poate că nu; dar într-o lume din ce în ce mai schimbătoare, soarta sa se aseamănă cu cea a celor mai mulți oameni. Am văzut viitorul și acesta este ieșirea din uz a persoanei.

Traducere din engleză de la The New English Review.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.