O seară în Franța

În urmă cu mulți ani, în Franța, am petrecut o seară foarte plăcută alături de soția mea, sora ei, cumnatul nostru și câțiva prieteni. La acel moment, căutam să cumpărăm o casă acolo, iar una dintre amicele noastre ne-a spus că știe un cătun întreg abandonat în Cevennes, cu aproape 250 de hectare de pământ: abandonat de toată lumea cu excepția proprietarului, un fost ofițer militar, pe la vreo 80 de ani. Ne-am gândit să-l cumpărăm și să-l restaurăm, iar apoi să trăim cu toții fericiți până la adânci bătrâneți.

Spre dimineață, ne-am mai venit un pic în fire și, deși am mers să vedem sătucul, nu l-am cumpărat. Cu excepția a cel mult două case, era aproape o ruină; în ceea ce mă privește, nu aveam de gând să-mi trăiesc restul zilelor într-un șantier la poalele muntelui. Mai mult, ideea de a trăi fără scăpare împreună într-un colț foarte izolat de lume nu ne mai părea a fi chiar atât de grozavă. Istoria unor astfel de colonii mici și izolate, compuse din foști orășeni care s-au dus să trăiască aiurea, fie în America, Paraguay sau Australia, nu este foarte fericită.

Odată ce ne-am revenit, eu și cu nevastă-mea ne-am decis, totuși, să cumpărăm o casă (doar pentru noi doi) în Ardèche, zona din Franța unde se găsea și cătunul abandonat. Este o zonă mai sălbatică a țării, în măsura în care vreun loc din Europa mai poate fi descris ca fiind sălbatic. Pentru țăranii de acolo a fost mereu un loc dificil, drept pentru care au părăsit locul în masă prin anii 60, când au apărut alternative mai atrăgătoare. Ca urmare, sate întregi au fost abandonate. Pământul este sărac și pietros, iar pentru a cultiva ceva, dat fiind faptul că predomină dealurile și munții, trebuie să terasezi. Aceste terase cu pereți din pietre au trebuit să fie construite manual: sunt foarte frumoase de privit, cu condiția să nu fii nevoit tu să le ridici sau să le întreții. Efortul unei munci de secole este acum pe cale să se destrame, fără a mai fi vreodată restaurat. Nici efortul herculean nu a fost răsplătit cu altceva cu excepția subzistenței minimale. Până și clima, rece iarna, arzătoare vara, a făcut viața grea acolo.

După evenimentele din mai 1968, totuși, Ardèche a devenit nu doar o zonă de emigrație, ci și una de imigrație.  Pe măsură ce adevărații țărani părăseau satele, au fost înlocuiți parțial de tineri idealiști, adică de odraslele burgheziei urbane, care, o dată ce s-a stins efervescența pariziană, au venit în căutarea vieții simple, autentice, sănătoase, rurale, non-capitaliste. Au format comune care se doreau a fi radical egalitariste și non-materialiste. Bineînțeles că i-a ajutat mult faptul că mama și tata le ofereau bani în caz de nevoie. Întotdeauna se găsea cineva pe care să te sprijini.

Chiar și astăzi, la peste 50 de ani, încă mai există o urmă a acestei mișcări de întoarcere la origini în micul oraș aflat în apropiere de casa noastră din Ardèche. Câțiva hipioți bătrâni, îmbrăcați în continuare în pijamalele lor orientale și încălțați cu sandele, uniforma  contraculturală la fel de monotonă ca cea a poliției, hoinăresc pe străzi nevinovați. Bărbații încă mai încearcă să-și lase cozi, fețele femeilor sunt brăzdate de prea multă expunere la soare. Iar zona rămâne un magnet pentru nonconformiștii mai tineri cu dreadlocks și cercei în nas, nonconformismul strident fiind pentru ei exact ceea ce este consumerismul strident pentru nouveau riche. E o iluzie care se încăpățânează să nu moară, aceea că înțelepciunea și bunătatea sălășluiesc în frizură.

Dacă tot îmi petrec o parte din an acolo, am devenit în mod firesc interesat să citesc o carte despre trei crime comise în Ardèche cu mai bine de 40 de ani în urmă, de liderii unei comune de tip „întoarcere-la-origini”, principalul suspect, Pierre Conty, rămânând un fugar de atunci.

Nu se știe nici măcar dacă mai este în viață, deși se cunoaște că a petrecut o vreme în Suedia, Africa de Nord și Elveția. A fost condamnat in absentia la moarte în 1980, chiar înainte ca Franța să abolească pedeapsa cu moartea (avocatul său la proces a fost Robert Badinter care mai apoi avea să fie ministrul justiției sub al cărui mandat a fost abolită pedeapsa capitală), iar conform legii franceze, cineva care a scăpat vreme de 20 de ani de sub urmărirea penală, devine un om liber.

Cartea „Mon témoignage sur l’affaire” Pierre Conty (Mărturia mea în cazul Pierre Conty: Ucigașul nebun din Ardèche) a fost scrisă de un polițist la pensie, Henry Klinz, care se afla în misiune în zonă, când s-a întâlnit cu Conty și doi dintre tovarășii săi. Tocmai ce jefuiseră o bancă din orășelul Villefort, iar în confruntarea care a urmat, tâlharii l-au împușcat și dezarmat pe Klinz, iar pe colegul său l-au împușcat de mai multe ori în abdomen. După ce au părăsit locul, au mai ucis cu sânge rece alți doi oameni, un tată și un fiu.

Colegul lui Klinz, pe nume Dany Luczak, nu a murit imediat, iar Klinz a reușit să-l ducă în viață și conștient până la postul de poliție. În cele din urmă, l-au dus cu elicopterul la Montpellier pentru a-l opera, dar cu toate acestea a murit 26 de zile mai târziu din cauza septicemiei. A fost un calvar de neînchipuit. 

Nu te aștepți ca memoriile unui polițist să te impresioneze, dar amintirile lui Klinz sunt mișcătoare deoarece sunt atât de sincere când descrie evenimentele la care a luat parte. Pe atunci avea doar 25 de ani, iar colegul său 21. Erau amândoi la început de carieră.

„A-mi reaminti pe cât de fidel posibil nu doar evenimentele, dar și omisiunile din ancheta ulterioară și numeroasele greșeli ale media, dar mai presus de toate a oferi propria mea versiune: toate acestea mi se par necesare astăzi pentru a-mi mai ușura povara pe care am dus-o 35 de ani, o povară care m-a făcut de multe ori să mă expun la pericole, uneori deliberat, sperând ca un glonte să refacă ceea ce mi-a fost destinat în 24 august, 1977”, scrie el în prefața cărții.

În alt loc scrie că dacă s-ar întâmpla același lucru astăzi, nu s-ar mai ruga pentru viața sa, cum a făcut atunci, ci ar prefera să moară. Simți cumva că nu e nimic exhibiționist în asta, ci adevărul literal. Aici am găsit cel mai clar exprimată vina supraviețuitorului, el spunând că nu a trecut nicio zi de la eveniment fără să-și reamintească ce s-a întâmplat (asta deși a continuat să aibă o carieră de succes), și nu cred că exagerează. Cartea sa reprezintă o operă de restaurare, dar autorul își dă seama că nu poate fi completă. Ceea ce a fost trăit nu mai poate fi schimbat.

Cum rămâne însă cu Pierre Conty? Era fiul unui muncitor din Grenoble, comunist din convingere. Pe de altă parte, Conty era mai degrabă un anarhist, deoarece se născuse cu un ego supradimensionat, iar disciplina de orice fel, de partid sau oricare alta, îi părea inacceptabilă. Probabil că avea un fel de charismă deoarece a devenit liderul – sau cel puțin un lider – al comunei dintr-un cătun aproape abandonat, pe nume Rochebesse.

Majoritatea celor atrași de comuna de la Rochebesse – și au fost vreo câteva sute – nu erau precum Conty, adică din familii muncitorești, ci mai degrabă din clasa de mijloc superioară. Unii dintre ei veneau din familii importante, obosiți de constrângerile averii și privilegiilor. Căutau eliberarea de rutină și de tabuuri sexuale. Desigur că s-a sfârșit foarte prost, cum se termină de regulă toate aceste afaceri.

Conty, la fel ca toți cei care cer egalitatea cea mai radicală, era el însuși un megalomaniac. Nu accepta niciun fel de opoziție, în cuvânt sau faptă, și fiind foarte puternic, recurgea de multe ori la violență fizică pentru a-și impune voința. Considera că pământul trebuie să aparțină celor care l-au lucrat sau chiar celor intenționau să-l lucreze și nu avea niciun fel de jenă – ba dimpotrivă – să-i îndepărteze pe țărani de pe pământurile lor, pentru ca să fie muncite de comună. La început, s-a bucurat de sprijinul primarului care avea o simpatie pentru ideile abstracte ale comunei, dar treptat a devenit un opozant când a văzut ce înseamnă aceste idei în practică. Forțele de poliție însă au preferat să închidă ochii la ceea ce se petrecea acolo, deși primeau rapoarte.

Fiind violent prin natura sa, Conty a trecut la jafuri violente în momentul în care comuna nu s-a mai putut autosusține. Fără îndoială că nu avea mari ezitări să facă asta, mai ales că o considera nu o ticăloșie, ci o expropriere sau o restituire. Probabil că îi plăcea și sentimentul. Era mai interesant decât să paști capre.

Primul contact pe care Klinz l-a avut cu comuna nu a fost foarte încurajator. În timp ce își făcea rondul, a văzut pe prima casă din Rochebesse un afiș pe care scria mare „Mort aux flics” (Moarte polițiștilor). Chiar și așa, nu și-a imaginat că aceste cuvinte aveau să fie mai mult decât o metaforă. Mare parte din radicalismul epocii era teatral și în fapt cei mai mulți membri ai comunei mai târziu au avut vieți normale sau chiar au obținut slujbe importante. Câțiva au mai rămas acolo, dar au trăit în cupluri, nu în comune.

Pentru această carte, Klinz a făcut multă cercetare. A intervievat câțiva dintre participanții la comuna lui Conty și chiar a stat de vorbă cu câteva din iubitele sale. Există o fotografie a uneia dintre ele în carte, într-un decor bine mobilat. Femeia s-a păstrat foarte bine, e elegant îmbrăcată și privește la aparat cu multă personalitate și, dacă e să ghicesc, cu o inteligență severă.

Dar ceea ce mi-a atras atenția au fost două fotografii pe dulapul din spate. Camera nu s-a concentrat pe ele, dar una părea o icoană a Sf. Gheorghe omorând balaurul. Cealaltă era a lui Che Guevara, poza faimoasă care decorează prosoapele de bucătărie, coperțile cărților de exerciții, cutiile de mâncare și alte produse ale radicalismului kitsch sau ale kitsch-ului radical. Che și-a început cariera ca ucigaș și a sfârșit ca Mickey Mouse.

Însă aceste două fotografii mi-au sugerat că fosta iubită a lui Conty, pe nume Hélène Terrisse, încă mai era legată sentimental de „idealurile” tinereții sale și nu vedea nicio legătură între ideologia lui Conty și actele sale. Poate că i-a găsit chiar justificări pentru crime. Chiar și după ce a fost limpede că a ucis, că a ucis cu sânge rece, a primit sprijin din partea comunei. Loialitatea de grup a egotiștilor extremi înseamnă pentru ei adesea mai mult decât comportamentul civilizat.

Cei doi complici ai lui Conty s-au dovedit a fi în copilărie și tinerețe locuitori ai celei mai șic zone din Paris. Unul dintre ei a stat 18 ani în închisoare, iar celălalt, care a pretins că a fost doar șofer, a stat cinci ani, deși se pare că ar fi fost inspirația intelectuală a lui Conty.

Klinz descrie cu detalii comice ineficiența poliției. Când șeful poliției vine de la Paris în Ardèche este mai preocupat de pană de la mașina sa decât de Conty. Nu s-a găsit nimeni s-o repare, deoarece pentru a plăti reparația, factura trebuia trimisă la centrală pentru a obține autorizația de plată și niciun mecanic nu era dispus să aștepte atât pentru bani.

Dacă ar mai trăi Conty ar fi fascinant să fie intervievat. Își schimbă lupul năravul? Regretă ce a făcut, îi e rușine, s-a convertit? E un bătrân violent așa cum a fost în tinerețe? Bănuiesc că nu vom ști niciodată; cunoașterea naturii umane rămâne pentru totdeauna incompletă.