Problema „geniului” în arhitectură

Arhitecții sunt necesari pentru proiectele cu adevărat grandioase și pot fi responsabili pentru structuri magnifice precum catedrala Sf. Pavel din Londra și moscheea Suleymanyie din Istanbul. Cu toate acestea, majoritatea arhitecților care au construit clădiri îndrăgite rămân anonimi, iar cei care au proiectat marile catedrale gotice își datorează realizările în aceeași măsură breslei lucrătorilor în piatră ca și propriilor planuri spectaculoase.

Mai mult, de departe cel mai mare număr de clădiri admirate de oameni nu au avut un arhitect. Gândiți-vă la casele medievale care stau pe dealurile orașelor din Italia, la marile case de piatră din Edinburgh, la cele din laguna Veneției, la miile de biserici sătești din toată Europa, și la aproape toate clădirile inserate în cadrul acelor locuri pe care le vizităm pentru că ne oferă experiența liniștitoare a unei așezări profunde și a unei comunități.

Gândindu-mă asupra acestor lucruri, am ajuns mai demult la concluzia că primul principiu al arhitecturii este acela că majoritatea dintre noi o pot face. Poți învăța muzica, poezia și pictura. Dar ce înveți nu va fi niciodată suficient pentru a te transforma într-un compozitor, poet sau pictor. Este ceva suplimentar, pe care romanticii l-au numit „geniu”, fără de care tehnica nu va conduce niciodată la opere de artă adevărate. În cazul arhitecturii, nu doar că partea care poate fi învățată este suficientă în sine, dar de asemenea credința că ai nevoie de altceva (geniu, originalitate, creativitate etc.) reprezintă principala amenințare pentru un triumf adevărat.

Căutarea geniului în arhitectură este ceea ce a contribuit cel mai mult la deșirarea țesăturii noastre urbane, dându-ne acele clădiri cu forme bizare și materiale urâte, care rechiziționează o parte din oraș și o transformă în altceva, ce a făcut Morphosis cu Piața Cooper din New York, sau Zaha Hadid cu Autoritatea Portuară din Antwerp (foto).

Aceste clădiri care sar în ochi când ar trebui să se încadreze afirmă geniul creatorilor lor, fără niciun fel de sensibilitate pentru jignirile suferite de noi, restul. În acest moment, China este împânzită de așa ceva, și drept consecință nu mai există niciun oraș în acea țară care să mai semene, măcar și de la depărtare, cu o așezare omenească.

Drept răspuns, se va spune că trebuie să adăpostim populația noastră în creștere și să utilizăm eficient pământul pentru construcții, și cum am putea face asta fără arhitecți? Respingerea acestor minciuni stă în casa de grădină pe roți. Aproape oricine dintre noi este capabil să proiecteze așa ceva și să o încadreze într-un peisaj agreabil, într-o relație armonioasă cu vecinii. Campingurile cu astfel de rulote au de regulă o densitate de populație mai mare decât cartierele cu blocuri turn, și le permit rezidenților să-și înfrumusețeze proprietățile individuale, pe marginea străzilor incipiente, cu detalii decorative, ghivece cu flori, chiar uși și ferestre clasice.

Din experiența mea, cea mai tulburătoare ilustrare a acestor adevăruri este furnizată de gecekondu (= construit într-o singură noapte) din jurul Ankarei. O veche lege otomană, moștenită din Imperiul Bizantin și drept urmare de la Roma, ne spune că dacă ai obținut o bucată de pământ asupra căreia nimeni nu și-a demonstrat un drept de proprietate, și construiești un adăpost acolo într-o singură noapte, poți pretinde un drept de rezidență permanent.

Când Atatürk a hotărât ca vechiul oraș Ankara să fie capitala noii Turcii, a pus arhitecții la treabă, construind blocuri turn și autostrăzi moderne rectangulare care îți dau fiori reci și îi îndepărtează pe toți cei care nu sunt obligați de serviciu să trăiască acolo. Între timp, peste tot în jurul capitalei, pe dealurile goale unde nimeni nu avea un drept de proprietate, a apărut ca prin acțiunea unei mâini invizibile una dintre cele mai armonioase așezări: case cu unul sau două caturi, cu materiale ușor de folosit precum cărămida, lemnul, tabla ondulată, țigla, cuibărite una în alta. Din moment ce nimeni nu poate pretinde mai multă grădină decât colțurile rămase din clădire, fiecare este încadrată perfect pe deal, cu drumuri strâmte printre ele, unde nu poate trece nicio mașină.

Cu timpul, locuitorii le-au acoperit cu stucco și vopsea în acele foarte frumoase culori turcești, albastru și roșu. Au adus electricitate și apă, și luminează drumurile nu cu lumini cu vapori de sodiu, ci cu lămpi intermitente, care sclipesc de departe precum galaxiile dispărute. Se unesc pentru a face asociații caritabile și a construi moschei în stilul tradițional, și școli de cartier.

Aceste suburbii sunt cele mai nepoluate cartiere (din toate punctele de vedere) pe care le-a construit lumea modernă, și conțin mai mulți rezidenți pe metru pătrat decât orice banlieux proiectat de arhitecți în jurul Parisului. Și sunt făcute la fel cum sunt făcute și șoproanele, adică de oameni folosindu-se de abilitatea dată lor de Dumnezeu de a-și pune singuri un acoperiș deasupra capului.