O, minunată lume nouă!

Bătrânețea are parte de o presă proastă, din motive întemeiate, fără îndoială. Și totuși nu este întotdeauna doar o valea a plângerii. Să întâlnești bătrâni plini de viață poate fi un moment mișcător. Am avut recent norocul să întâlnesc două femei bătrâne a căror plăcere de a trăi mi-a pus în umbră înclinația mea de a bombăni despre tot și nimic.

Prima întâlnire a avut loc la Londra, la British Museum. Tocmai ieșisem de la o expoziție fantastică despre sciți, despre care cunoșteam până la momentul acela ceva ce se putea rezuma cu indulgență la două rânduri. O doamnă bătrână și care se ținea foarte bine, îmbrăcată într-un palton negru, cu ciorapi groși și călduroși, care tocmai ieșea de la expoziție, își fixa pălăria sa de modă veche cu un ac de pălărie, de felul celor pe care le-am văzut ultima oară acum 60 de ani.

„Foarte bună expoziție”, i-am spus.

„Da. Foarte. Dar nu am învățat foarte multe despre sciți față de ce nu știam deja”, mi-a răspuns.

„Ah, da?”, am spus mai degrabă surprins, pentru că am presupus că toată lumea era la fel de ignorantă ca și mine.

„Nu, nimic nu s-a schimbat prea tare față de anii ‘30, când m-am apucat să citesc despre subiect. Dar sunt bucuroasă că am venit. Este mereu plăcut să vezi artefacte reale. M-a fascinat întotdeauna arheologia.”

Anii ‘30? În mod cert nimei nu s-ar apuca să citească despre sciți înainte de 12 ani, iar dacă avea 12 ani în 1939 acum ar fi avut 90 de ani. Probabil că era mai bătrâna, spre 100 de ani în realitate.

„Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă” mi-a spus și a plecat cu pălăria aranjată perfect, la fel de fermă ca cineva cu 50 de ani mai tânăr.

Două săptămâni mai târziu, am mers la Paris la aniversarea de 90 de ani a unei rude de-a nevestei mele. În urmă cu trei ani a fost foarte bolnavă și a scăpat intactă din două operații serioase.  Era măritată de 68 de ani cu soțul ei, care era cu patru ani mai în vârstă. Se cunoscuseră pe când ea avea opt ani. Acum, la vârsta de 94 de ani, el încă o ducea cu mașina sute de kilometri în fiecare an până în sudul Franței.

Am stat o vreme lângă ea. Mi-a spus că încă citește zilnic patru sau cinci ore, în special istorie. Acum citea o biografie a ducelui de Saint Simon. Dar ea și soțul ei îndrăgeau, de asemenea, să meargă la conferințe, așa cum făcuseră toată viața. A început să vorbească cu un entuziasm inimitabil despre ultima conferință la care au participat.

Vorbitorul programat a anulat întâlnirea din motive de sănătate, dar înlocuitorul său a discutat despre un subiect despre care ea nu știa nimic, nici măcar că există. Și anume, metodele de camuflaj și diversiune folosite de armata franceză în timpul Primului Război Mondial. Atunci, de pildă, piloții erau încă obligați să zboare ghidându-se de borne pentru a-și atinge țintele, cum ar fi de pildă confluența a două râuri. Francezii ridicau perdele uriașe de fum, astfel încât piloții germani să nu vadă unde sunt și unde trebuie să ajungă. Iar cei din tranșee foloseau modele de ceară pentru a-i înșela pe germani cu privire la numărul soldaților. Vorbea despre toatea astea cu plăcerea unei domnișoare care a aflat ceva complet nou.

Fără îndoială o bătrânețe fericită este în mare parte o chestiune de noroc, dar trebuie să fie parțial și o chestiune de atitudine în fața lumii, atât de diversă, atât de frumoasă și atât de nouă.

Theodore  Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.