Noul aur negru

Am petrecut câteva zile recent în Dubai-pe-Tamisa, orașul cunoscut bunăoară sub numele de Londra. Malul de sud al râului a fost transformat de clădiri din sticlă și oțel, de mâna a doua chiar și după standardele exacte ale arhitecturii de mâna a doua, impuse de un Mies van der Rohe, spre exemplu. Arată ca și cum ar fi fost construite să reziste câteva decade, maximum, ca apoi să fie dărâmate și să facă loc la ceva la fel de discutabil, echivalentul arhitectural al uzurii planificate; nu pot îmbătrâni, se pot doar deteriora, ceea ce fac repede și bine, câteodată chiar înainte de a fi terminate. Singura lor distincție este inumanitatea și impersonalitatea: este o arhitectură pentru autiști și psihopați.

Am fost recent la vechea Tate Gallery, cum se numea înainte, pentru a vedea expoziția lui William Hogart intitulată Hogarth și Europa. Galeriile Tate  – care acum sunt patru la număr – o au ca director pe Dr. Maria Balshaw, și dacă vreți să vedeți cam cât de tare s-a degradat elita culturală britanică, nu pot să vă recomand destul de călduros mica prelegere a Dr. Balshaw de pe Youtube, pentru că vă va spune tot ce este nevoie să știți pe acest subiect. Că o personă capabilă să debiteze asemenea inepții a fost aleasă (cu aprobarea primului ministru!) într-o poziție de o asemenea importanță demonstrează că țara a ajuns la un punct fără întoarcere în ceea ce privește degradarea.

Era de așteptat, presupun, că expoziția Hogarth va fi acompaniată de comentarii rasiale, sau mai bine zis comentarii obsedate de rasă într-o asemenea măsură, că l-ar fi făcut să roșească până și pe Dr. Verwoerd. Nu se pierde nici o ocazie pentru a face să treacă mesajul, exact ca într-o dictatură totalitară. Iată, spre exemplu, o parte din comentariul care acompaniază magnificul autoportret al lui Hogarth:

Hogarth este așezat într-un scaun în stilul colonial american timpuriu, cunoscut mai târziu printre negustorii de antichități drept „scaunul Hogarth”. În acest autoportret, Hogarth stă aplecat în față, animat și în mișcare. Nu este ciudat că își înfrânează acest dinamism șezând? Dacă vezi scaunul ca pe o teză care îi susține lucrarea, poate că nu… Scaunul este făcut din lemn adus din colonii, pe rutele pe care erau aduși și sclavii. Oare nu ar putea să simbolizeze scaunul egalmente și pe toți acei oameni negri sau creoli fără nume care duceau în spate societatea care a permis o creativitate atât de viguroasă?

Acest comentariu a fost scris de Sonia E. Barrett, o sculptoriță și membră a Societății Regale a Sculptorilor, pe al cărei website citim următoarele despre ea:

Sonia E. Barrett efectuează compozite din plante, animale, minerale și oameni pentru a crea intervenții care trăiesc propria lor obiectivare și comercializare, se preocupă de asemenea de felul în care pot fi schimbate percepțiile fenomenelor din „natură” care rămân nechestionate. Opera ei caută să creeze întrebări noi acolo unde există o anumită certitudine legată de valorile normative ale Europei Occidentale… Creația ei disecă limitele dintre ceea ce este determinat și ceea ce este determinant, cu focus pe ideile de rasă și gender. Ea realizează lucrări sculpturale pentru a le pipăi fisurile și a manifesta strategii pentru multiple existențe compatibile și pentru a jeli.

Într-o lume rațională, autorul acestor cuvinte ar fi acuzat de crime împotriva limbii engleze și i s-ar interzice să mai scrie vreodată. Dar numai pentru că un limbaj ca acesta este aproape incomprehensibil nu înseamnă că este lipsit de o funcție. Funcția este una de mistificare, pentru a extrage mai bine fondurile publice în sprijinul celor care vor să se joace de-a artiștii, care „efectuează compozite”, „creează intervenții” și „trăiesc propria obiectivare”, în timp ce se concentrează (surpriză, surpriză) pe rasă și gender. Niciun birocrat al artelor nu va vrea să mărturisească că aceste declarații pompoase, care par să sune profund nu semnifică nimic pentru el, și nici nu ar îndrăzni să refuze fonduri publice celor care pretind că „se focusează pe rasă și gender”, de frică să nu fie catalogați drept inamici ai poporului.

George Arnold a fost un negustor prosper, al cărui portret a fost realizat de Hogarth. Ne privește din interiorul lui cu o inteligență concentrată: ni-l putem imagina încăpățânat, dar nu neapărat fără scrupule în afaceri, un om care nu-i ușor de deviat de la scopurile lui. Comentariul însoțitor al expoziției spune că era membrul unei clase sociale în care mulți erau implicați în comerțul de sclavi. Nu există nici o dovadă că Arnold însuși era implicat, dar a existat în mod evident o determinare din partea curatorilor de a aduce comerțul de sclavi în prim-plan prin orice mijloace. Cât despre calitățile estetice ale picturii, nu s-a scris un singur cuvânt.

Adevărul este că aparatcicii lumii moderne nu dau doi bani pe frumusețe. Ar putea să se uite la Taj Mahal și să vadă doar nedreptatea lui Shah Jahan, care a angajat 20,000 artizani vreme de mulți ani pentru a construi un mausoleu inutil nevestei sale favorite, Mumtaz, în vreme ce țăranii mureau de foame. Ar putea oare justiția socială și misoginia să găsească o țintă mai perfectă, un vast monument închinat unei dragoste poligame? Sigur nu este timpul să fie demolat?

Obsesia nu se limitează la lumea artei, desigur. Jurnalele medicale sunt pline de așa ceva. Pare să existe, de asemenea, o dorință obsesivă a multor oameni în general de a-și exprima și etala mărimea de suflet, ca și cum cuvântul ar reprezenta nouă zecimi (dacă nu și mai mult) din virtute. Iată, spre exemplu, ce scrie în fereastra unei noi cafenele care urmează să se deschidă în orășelul meu:

Oricine a spus că timpul nu așteaptă pe nimeni s-a înșelat.

Timpul ne va aștepta,

Să ne odihnim și să ne vindecăm

De durere, abuz, traumă sau injustiție

Să-ți faci timp să te vindeci nu înseamnă să te dai bătut.

Și așa a continuat și a tot continuat această pseudo-rugăciune zaharisită, până când mi-a venit să arunc cu o piatră în vitrină. Oamenii care își imaginează că genul ăsta de mizerii sunt niște gânduri autentice sunt oameni care nu văd durerea, abuzul, etc, decât ca pe o oportunitate de a-și exercita compasiunea lor teoretică în public. Fără îndoială că o viață lipsită în întregime de suferință este de neconceput, dar oricine a scris tâmpeniile acestea se lăfăie în durerea altora ca hipopotamii în noroi.

Psalmul 84 spune:

Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine,

în a căror inimă locuieşte încrederea!

Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare…[i]

Suferința, trecută, prezentă și viitoare, este noul aur negru, o resursă inepuizabilă de exploatat de către antreprenorii politici și birocrații instituțiilor de artă finanțate de stat.

[i] Psalmi 84:5-7, trad. Cornilescu 1924.