Dincolo de suprafețe

Pe parcursul a două zile succesive, am călătorit cu London Underground și cu Paris Métro. M-a frapat un contrast izbitor între pasagerii de pe cele două mijloace de transport.

În London Underground, mai puțin de cinci la sută dintre pasageri purtau mască. În Paris Métro, nu mai mult de unu la sută nu purtau.

Constrastul a fost cu atât mai surprinzător cu cât purtarea măștilor era în egală măsură obligatorie în ambele sisteme de transport. În metroul londonez erau multe afișe care menționau acest lucru, și ocazional și anunțuri de interes public cu acest mesaj. În metroul parizian, erau de asemenea anunțuri de interes public, deși enunțate mai clar decât cele din London Underground. Managerii London Underground selectează în mod special oameni cu accente impenetrabile sau impedimente de vorbire pentru redarea anunțurilor de interes public, ca parte din munca lor de inginerie socială.

Diferența dintre pasagerii din Londra și Paris poate fi explicată în mai multe feluri, și nu am făcut cercetarea necesară pentru a putea spune care este explicația corectă. Poate că Paris Métro este mai intens controlat decât London Underground, așa că amenințarea unei amenzi usturătoare pentru cei care nu poartă măști este una reală, ceea ce nu este cazul în Londra. Poate că populația Londrei este mai nedisciplinată sau mai iubitoare de libertate decât cea a Parisului, pe scurt mai încăpățânată. Sau din nou, poate că are o înțelegere mai bună sau mai proastă, sau în orice caz diferită, asupra beneficiilor purtării măștilor în locurile publice.

Așa cum am ajuns acum să ne așteptăm în Marea Britanie, avem parte de ce e mai rău din cele două lumi: intimidare oficială și completă ineficacitate. Un anunț de pe marginea drumului care îi avertizează pe șoferi să nu arunce gunoaie este în mod garantat înconjurat de o vastă cantitate de gunoaie, parcă în semn de comentariu despre ce crede populația despre autorități. Știu că amenințarea cu o amendă – care poate urca până la 2500 dolari – nu este reală, pentru că administrația publică este incapabilă să își pună în practică amenințările. Și în orice caz, britanicii, care sunt de departe cei mai neglijenți oameni din Europa Occidentală, dacă nu dintr-un areal mult mai vast, nu prea fac diferența între o bordură verde și o pubelă mică. În consecință, și-au transformat întreaga țară într-o vastă pubelă de gunoi.

Relațiile dintre populație și stat în Marea Britanie sunt dictate de datorii și obligații: datoriile și obligațiile populației față de stat, și nu viceversa. În timpul primei carantine Covid – încep să uit câte au fost – oamenilor li s-a ordonat să stea acasă ca să „protejeze NHS-ul”, behemotul centralizat al sistemului de sănătate publică, care i-a deservit atât de rău vreme de mai bine de șaptezeci de ani. În esență, populației i s-a cerut să își modifice comportamentul pentru conveniența unei birocrații de stat. Guvernul ar fi putut foarte bine să spună: „Protejați venitul intern. Plătiți-vă taxele.”

Guvernul a fost capabil să scape basma curată cu un slogan atât de absurd din pricina uneia dintre cele mai de succes campanii de propagandă din a doua jumătate a secolului XX, care a avansat ideea că instituția Serviciului de Sănătate Publică NHS ar fi fost un mare progres social. Ceea ce nu este nici pe departe adevărat: înainte de fondarea sa, țara aceasta avea unul dintre cele mai bune sisteme de sănătate din lumea dezvoltată și s-a trezit brusc cu unul dintre cele mai proaste. Intenția noului serviciu era una egalitară – tratament gratuit în punctele de îngrijire, plătit din taxele generale – așa că nimeni nu s-a obosit să verifice dacă efectele lui au fost într-adevăr egalitare. Și din moment ce implică aspecte foarte neplăcute practic pentru toată lumea, bogați sau săraci, britanicii încă mai cred că are un efect egalitar, ceea ce este cât se poate de neadevărat. Acele beneficii pe care le conferă totuși, le conferă celor bogați, educați și articulați, grație principiului general al administrației publice britanice, în care orice lucru este făcut numai dacă nefacerea lui ar putea să cauzeze în cele din urmă mai multe bătăi de cap birocraților în cauză. Cei bogați, educați și articulați pot da bătăi de cap; săracii, needucații și inarticulații pot doar să strige și să arunce cu cărămizi în ferestre (care sunt blindate oricum și cel mai adesea, și izolate fonic).

Populația britanică, care crede că egalitatea este un bun în sine indiferent de ce anume este egalizat în consecință, a ajuns să privească neplăcerea totală de a avea de-a face cu NHS – a obține tratament seamănă cu o cursă cu obstacole, în clădiri sărăcăcioase, operate de un personal epuizat și nemulțumit – ca pe o dovadă a virtuții sale morale esențiale, căci este dezagreabil pentru toată lumea. Toți sunt cerșetori la porțile NHS-ului, și acolo unde toți sunt cerșetori, nimeni nu e.

Pe lângă faptul că sunt tratați mai bine, cei bogați, educați și articulați mai au și alte rute de scăpare, chiar dacă unele extrem de costisitoare. Medicina privată este încă permisă în Marea Britanie, dar în condiții de penurie cresc prețurile, așa că serviciile private sunt enorm, ba chiar halucinant de scumpe, mult mai scumpe decât ar trebui să fie, sau sunt oriunde altundeva în Europa. Dar cei bogați se pot duce să se trateze peste hotare, și asta și fac.

Poate că determinarea populației de a nu respecta regulile din London Underground reprezintă o rebeliune incipientă împotriva unui stat agresiv și exigent care dă înapoi foarte puțin celor pe care îi intimidează. În Franța, taxele sunt mai mari decât în Anglia, dar măcar populația primește înapoi ceva de valoare; în Marea Britanie, foarte puțin din acest retur este valoare, ba chiar se poate spune că o mare parte este de o valoare negativă. Infrastructura țării se erodează, sistemul educațional îi lasă pe mulți copii ignoranți și nepregătiți pentru orice, serviciul de sănătate este oribil, și toată lumea (cu excepția guvernului, care deservește birocrația) știe că oricât de mult s-ar investi în aceste lucruri, ele nu se vor ameliora niciodată.

Există convergențe dar și divergențe între Londra și Paris. În ambele orașe, pistele de biciclete contribuie la congestionarea traficului. În Paris, pistele sunt flancate de blocuri de beton de o remarcabilă urâțenie, distrugând farmecul unor străzi odinioară frumoase și transformându-le în mahalale. Recent în Londra, am petrecut o jumătate de oră blocat în trafic ca să parcurg o milă pe o arteră care fusese blocată pentru cicliști – dintre care, în acea jumătate de oră, nu am zărit trecând nici măcar unul. Prin astfel de mijloace ne lasă birocrațiile să înțelegem cine este șeful – și nu suntem noi.

Sursă: https://www.takimag.com/article/beneath-the-surface/