Aristocrația americană

Una dintre cele mai mari minciuni în Statele Unite este că aici nu ar exista familii regale. Este adevărat că nu se mai împodobesc cu toate accesoriile tradiționale din trecut. Dar sunt încă printre noi (deși într-o formă denaturată) și ni se arată uneori cu o uimitoare claritate.

Un caz manifest este oferit de venirea noului antrenor de fotbal al LSU, Brian Kelly, care a fost întâmpinat de un pâlc de demnitari, de o escortă de securitate, o fanfară în uniformă, și de o mulțime adulatoare la sosirea sa în Baton Rouge:

https://www.brproud.com/sports/geaux-nation/lsu-welcomes-new-head-football-coach-to-death-valley/

Magistrala sinteză a lui C. S. Lewis despre setea omenirii pentru ierarhie este cât de poate de aplicabilă în acest caz:

Monarhia poate fi ușor „demistificată”, dar priviți fețele, uitați-vă bine la demistificatori. Aceștia sunt oamenii cărora le-a fost tăiat accesul la Grădina Raiului: pe care nici un ecou al polifoniei, al dansului, nu-i poate ajunge – oameni pentru care pietricelele așezate în șiruri sunt mai frumoase decât o arcadă. Acolo unde oamenilor li se interzice să cinstească un rege, îi vor cinsti în loc pe milionari, pe sportivi și pe starletele de cinema: pentru că natura spirituală, ca și cea trupească, trebuie deservită; lipsește-o de hrană și va da pe gât otravă.  

În esență, guvernul este condus de o minoritate, fie că este vorba de tatăl unei familii, de episcopii și preoții Bisericii, sau de un ansamblu reprezentativ al unei comunități. Aristocrația, conform celor spuse de dnul Lewis, este norma. Chestiunea esențială este cum să fii sigur că guvernul exercită dreptatea și celelalte virtuți.

În contextul politic, de la căderea Romei antice și până la ascensiunea Imperiului Roman creștin, acest lucru a fost înfăptuit prin respectarea câtorva reguli simple: botezul politicii (oameni și procese) în fonta creștinismului; asigurarea că procesul politic este înrădăcinat în și respectă obiceiurile vechi și instituțiile populare; implementarea de reforme prudente și prevăzătoare numai atunci când este necesar (nu când cineva are o teorie nouă pe care vrea să o testeze).

Respectarea acestor precepte a condus la rezultate remarcabile în timpul domniilor regilor Edwin, Alfred, Athelstan, Edgar; al împăraților Constantin, Teodosie, Iustinian; și a unui mare număr de alți regi englezi, romani și europeni ortodocși. Dar când aristocrația (privată sau publică) decade moral și începe să guverneze injust, atunci vom avea parte de paricide, schisme și revoluții.  

Exact acesta a fost răspunsul Occidentului la degradarea aristocrațiilor lor – la papii desfrânați, la regii absolutiști, la stăpânii exploatatori, etc. – ceea ce a dus la domnia majorităților, și a politicienilor care le satisfac toate capriciile, și la teoriile mecanice de control și echilibru. Forțele de dezordine dezlănțuite în acest proces de reacție continuă să dea poame otrăvite: confuzia legată de gender, BLM și alte agitații rasiale, șamd.  

Să ne autoizolăm în versiuni mai vechi ale ordinii liberale ale individualismului autonom nu va ajuta la stăvilirea acestui șuvoi, pentru că acestea nu sunt în fond decât niște variante care împărtășesc același spirit. Oricât de incomod li s-ar părea unora, trebuie să luăm măsuri pentru a restaura o ordine mai „iliberală”, una care să recunoască și să se încline în fața ierarhiilor imuabile ale Adevărului, între care există noțiuni precum Aristocrație, și o comunitate demnă de acest nume are o cultură distinctă care trebuie apărată de cei care încearcă să o submineze.

Un model excelent de luat în considerare pentru această muncă de restaurare este cel al regelui Vakhtang I al Georgiei (502 d.H.). În timpul domniei lui, a fost construită fundația creștină a Georgiei, și au fost luate măsuri pentru a o consolida și proteja de sistemele de credință străine:

Regele sfânt și dreptmăritor Vakhtang I a urcat pe tronul din Kartli la vârsta de cincisprezece ani. La vremea aceea Kartli era invadat perpetuu de persani de la sud și de către osețieni de la nord. Situația nu era mai brează în vestul Georgiei: bizantinii cuceriseră toate teritoriile dintre Egrisi și Tsikhegoji.

După încoronarea sa, tânărul rege Vakhtang și-a chemat curtenii și s-a adresat servitorilor săi loiali cu mare înțelepciune. El le-a spus că tristele circumstanțe în care se găsea națiunea erau o manifestare a mâniei lui Dumnezeu din cauza păcatelor regelui și a poporului său. El le-a cerut tuturor să lupte în unitate și smerenie în numele Credinței și al țării-mamă.

În timpul domniei regelui Vakhtang, Biserica Georgiană a fost pentru prima oară recunoscută ca fiind autocefală. Când regele sfânt i-a izgonit pe veneratorii focului din Georgia, l-a trimis și pe un anume Episcop Mihail – care avea o înclinație către erezia monofizită, însămânțată în Georgia de către persani – la Constantinopol, pentru a fi judecat de către patriarh. Episcopul l-a anatemizat în mod rușinos pe rege și armata sa pentru a se fi ridicat împotriva monofiziților. De fapt, a fost atât de înfuriat încât atunci când regele Vakhtang s-a apropiat de el pentru a-i cer binecuvântarea, episcopul l-a lovit peste gură și i-a rupt câțiva dinți.

În lumea fantastică a liberalismului, adepții unor sisteme de credință diferite cum ar fi creștinii ortodocși, persanii militanți care venerează focul și monofiziții care lovesc regii peste gură pot trăi împreună în armonie. Dar oameni înțelepți precum regele sfânt Vakhtang au înțeles că este mai bine pentru toți cei mai sus-menționați dacă sunt separați unii de ceilalți, pentru a nu avea de-a face cu războaie culturale perpetue, care să macine vitalitatea societății, care ar fi altminteri liberă să urmărească scopuri mai înalte dacă nu ar fi distrasă și slăbită de conflicte nenecesare. După ce a liniștit tulburările din interiorul Georgiei, regele Vakhtang s-a concentrat pe acele scopuri mai înalte alături de poporul georgian:

Regele Vakhtang a construit fortărețe la Tukhari, Artanuji și Akhiza; a fondat mănăstiri în Klarjeti la Artanuji, Mere, Shindobi și Akhiza; și a pus bazele multor altor cetăți, biserici și mănăstiri. A construit o nouă reședință regală în Ujarma și a pus bazele noii capitale georgiene, Tbilisi. Credo-ul său politic era împărțit în trei părți: o uniune egală între Biserica Georgiană și Biserica Bizantină, independența națională, și unitatea Bisericii și a națiunii.

Chiar și la moartea sa, el i-a îndemnat pe oameni să urmărească cel mai înalt scop:

În anul 502 regele Vakhtang, atunci în vârstă de șaizeci și doi de ani, a fost nevoit să își apere țara pentru ultima oară. Într-o bătălie cu persanii a fost rănit în mod fatal atunci când o săgeată otrăvită l-a străpuns sub braț. Înainte de a muri, regele Vakhtang i-a chemat la sine pe clerici, pe familia și pe curtenii săi și i-a îndemnat să fie neclintiți în credință și să caute moartea în numele lui Hristos pentru a câștiga gloria eternă.

Ce alternativă jalnică oferă popoarelor lor liderii Statelor Unite și ai țărilor occidentale foste ortodoxe: flecăreli superficiale despre loialitatea de partid, socialism și utopii capitaliste, slogane de campanie de duzină, susținerea de către celebrități și alte asemenea absurdități!

„Ce poate un om să dea la schimb pentru sufletul său?”

Oameni cu minți aristocratice precum John Randolph din Roanoke, Virginia, când au ajuns aproape de sfârșitul vieții lor, au fost terifiați să vadă felul în care ierarhia politică pe care au stabilit-o în Statele Unite după separarea lor de Marea Britanie a fost nivelată de democrație. Dar a fost un proces pe care ei înșiși l-au început prin încuviințarea unei noi ere de politici liberale în 1776 (oricât de slabă a fost la naștere, ca un vițel ud și împleticit); una care continuă să hrănească până în prezent ideologii distructive; una care va necesita mai mult decât un curent republican/ populist care să măture Camera Reprezentanților și Senatul american în 2022 și Președinția în 2024 pentru a o înlătura. Și este una care, în final, produce asemenea specimene extraordinare de falsă regalitate precum Biden, Harris, Mitch McConnell și tot restul panopliei de superstaruri politice-sportive-mediatice americane.

Sursă: https://thesaker.is/distorted-american-aristocracy/