Ieșiți afară, copii, și trăiți aventuros!

Suntem în Central Park, noaptea. Un cuplu de tineri stă pe o bancă și se sărută, când deodată își face apariția un mic grup de băieți și fete. Cel mai mare dintre ei nu pare a avea mai mult de 14 ani. Doi dintre băieți, unul de culoare și unul alb, cântă la acordeoane. Liderul băieților, un puști cu o față șireată, care mestecă gumă, îi întreabă pe cei doi dacă știu să danseze pe „The Big Apple”.

 „E împotriva legii”, spune tânărul de pe bancă.

„La fel e și pupatul”, îi răspunde băiatul.

Costul lecției e de 10 cenți. Cuplul e de acord, și copiii se apucă să le arate pașii acestui dans nebun și vesel. Mai întâi una dintre fetițe îl ia pe tânăr, care e puțin cam anchilozat la genunchi și pe la glezne, dar prinde repede mișcările și toți îl aplaudă.

„Hai, surioară”, spune băiatul care le e lider, și o ia pe tânără de mână, și după ce îi spune „mișcă-te”, încep să se învârtă plini de veselie, până ce apare un polițist și copiii fug care încotro. Este, în definitiv, o oră foarte târzie.

Scena este din filmul lui Frank Capra, „Nu o poți lua cu tine după moarte” (1938), cu Jimmy Stewart și Jean Arthur în rolul cuplului de îndrăgostiți. De câte ori văd o astfel de scenă, cu copii care au vieți reale și aventuroase, nu mă întreb prima dată de ce nu vezi astfel de scene într-un film contemporan. Mă întreb în primul rând de ce oamenii din 1938 găseau o astfel de scenă credibilă, și noi nu o mai găsim, și răspunsul e că noi nu prea vedem copii pe-afară, în grupuri mai mari – fără adulți care să-i controleze – făcând lucruri interesante și îndrăznețe, lucruri care să necesite îndemânare, cunoștințe sau inițiativă.

Suntem o lume săracă în copii, și atâția copii câți sunt au, în comparație cu copiii din orice altă cultură, sufletul atrofiat, ceea ce e inevitabil când consemnezi o ființă umană în instituții, oricât de bine intenționați ar fi gardienii acestor instituții, și când de altfel micuțul își petrece timpul în fața unui ecran, și nu în păduri sau pe un teren de fotbal improvizat, sau cu tovarășii lui, mișunând pe străzile unui cartier adevărat.

Voi fi acuzat că am ajuns să confund realitatea cu filmul. Dar nu e necesar un efort prea mare pentru a descoperi că lucrurile portretizate de Capra erau normalitatea la vremea respectivă.

Am citit o relatare despre niște furtuni de zăpadă din New York City („Miezul iernii în New York”, The Century Magazine, February,1900), scrisă de reformatorul urban Jacob Riis, un om care în mod cert nu avea tendința de a înfrumuseța lucrurile. Riis descrie în trecere viața și libertatea tinerilor, pe care oamenii o considerau ca fiind regula în epocă. Vorbește despre „rulatul mașinii” noaptea prin centrul Manhattan-ului, unde poți „vedea locurile în care America tânără se desfășoară în toată gloria sa”.  Numai pe la trecerile de cale ferată, spune el, „intervine poliția pentru a opri distracția”.

Pe o stradă în pantă, tipică pentru East River Park, găsim atât copii de prin mahalale, cât și de la casele selecte de la marginea parcului, rostogolindu-se împreună prin zăpadă și pe gheață:

Și pornesc la vale, bogați și săraci, băieți și fete, bărbați și femei, cu țipete de încântare atunci când zăpada pare să zboare pe sub ei și luminile strălucitoare din bulevardul aflat în vale se apropie cu viteză, din ce în ce mai mult. De o parte și de alta a derdelușului vezi o mulțime voioasă de părinți care râd și aplaudă la fel de zgomotos și săniuțele modeste, și zburătoarele flexibile cu un pedigree mai de soi, și încurajează hoarda care se luptă din greu să urce înapoi panta abruptă, pentru a-și aștepta iar rândul la coborâre. Până târziu în ziua tânără răsună bulevardul de veselia oamenilor în acest carnaval al iernii.

„Până târziu în ziua tânără”, spune Riis, ceea ce înseamnă că tinerii stăteau la joacă toată noaptea și câteva ore după răsărit. Nu avem nimic echivalent astăzi nicăieri în America, nici măcar pe o vreme mai frumoasă, și nici nu ne putem imagina un asemenea spectacol cu prea mare ușurință. Așa cum nu ne putem imagina nici cetele de băieți ale căror fortărețe și războaie cu bulgări de zăpadă sunt de asemenea descrise de Riis, iar învingătorii făceau ceva ce acum ni s-ar părea absolut inadmisibil:

În aceea noapte gașca a sărbătorit victoria cu un foc de tabără imens, în vreme ce perdanții, uitându-se la festivități de la distanță, își oblojeau vânătăile și supărarea, și își refăceau rândurile pentru ziua de după. Și iată că a doua zi, ce să vezi, focul învingătorilor ardea pe Strada 7, și nu pe 11, ca în ajun. Soarta războaielor este proverbial de nestatornică.

Exemplele unei vieți americane tinere pot fi multiplicate la infinit. Dar acea tinerețe, acea însuflețire, acel la naiba, nici că-mi pasă, a dispărut. Am căzut printre frunzele galbene. Spunem că vrem să ne protejăm copiii. Dar lipsa copiilor, într-o formă sau alta – nu avem copii, sau viața noastră de zi cu zi nu-i implică pe cei mici, sau străzile noastre nu sunt însuflețite de strigătele copiilor – vorbește despre o populație îmbătrânită și timorată, care dorește să fie protejată de asaltul inconvenient al vieții impredictibile pe care o presupun copiii în număr mare. Câinii pot fi puși în lesă. Pisicile pot dormi toată ziua prin apartamente. Copiii năvălesc asupra vechilor case serioase ca niște invadatori dintr-o lume aproape uitată.

„Dar nu putem să-i lăsăm pe copiii noștri să facă așa ceva în ziua de zi”, tot aud, „pentru că nu mai sunt în siguranță.” Aș putea să fiu de acord, dar este o concesie devastatoare. Suntem cu mult mai sănătoși decât erau chiar și oamenii înstăriți pe care îi descria Riis, darămite cei care trăiau în mahalale, mereu cu un risc ridicat de incendiu pe vreme de iarnă. Avem modalități mult mai eficiente de a-i găsi pe criminali și de a-i condamna. Dar nu putem îndeplini această sarcină elementară, de a le oferi copiilor o lume reală pe care să o colinde, o viață reală și în mare măsură sănătoasă, ca pregătire pentru viețile lor viitoare de cetățeni ajunși la maturitate. Așa că suntem fie niște ratați, fie niște lași, sau puțin din ambele.

Și ce viață tristă și constrânsă trebuie să trăim!  Nu sunt un om de factură libertariană sau filozofică. Dar iubesc libertatea – prin care înțeleg, în mare măsură, deprinderile concrete și așteptările oamenilor liberi. Dacă nu te simți liber să îi lași pe băieți să se ducă la lac să înoate singuri, atunci ce folos practic au toate legile din lume, care îți permit să faci acest lucru? Și poate că și permisiunile legale au dispărut. Polițiștii de pe stradă, spunea Riis, făceau cu ochiul sau se uitau în altă parte când oamenii se dădeau noaptea cu sania pe străzile înzăpezite. Cine mai procedează așa în ziua de azi? Acum facem cu ochiul la crimele adevărate și la imoralitatea adevărată.  

Fie fricile noastre sunt în mare parte justificate, fie nu sunt. Dacă nu sunt justificate, atunci suntem ca niște bătrânei cu nervii surescitați, cărora nu le place să-i audă pe copii cum se joacă pentru că se aleg cu o migrenă, sau care au uitat cum este să ai sângele cald, și care vor ca și copiii să le împărtășească infirmitatea. Iar dacă sunt justificate, atunci trebuie să ne întrebăm de ce. Ce am făcut ca să creăm o lume atât de săracă în copii și de neprietenoasă cu copiii?

Un lucru, mai mult decât orice altceva. Atunci când Riis a scris despre viața în mahalale, a întâlnit familii: mamă, tată și copii. Nu întotdeauna, desigur, dar cu toate acestea era o regulă covârșitoare. Această regulă nu mai există. Haosul moral al revoluției sexuale a făcut în general viața mai nesigură și mai nesănătoasă pentru acei puțini copii pe care reușim să-i avem. Și apoi haosul își cere plata. Plătești pentru haosul moral acceptând limitele asupra libertății tale concrete, limite pe care oamenii le-ar fi găsit odinioară intolerabile. Iar copiii tăi plătesc cel mai mare preț.

Sursă: https://amgreatness.com/2022/01/13/children-outdoors-living-adventures/