Minoritatea vocală

În prefața celei de-a doua ediții la Minunata Lume Nouă, Aldous Huxley a spus că oricine dorește să instaureze o dictatură modernă ar trebui sfătuit să permită populației libertatea sexuală completă și libertatea de a lua droguri, lăsând orice altceva sub controlul dictaturii. În momentele mele de tristețe, nu pot să nu mă gândesc că aceasta este condiția la care am ajuns, deși știu că tristețea nu este un ghid perfect al realității.

În Franța există un proiect de lege care ar permite oamenilor să-și aleagă ca nume de familie pe cel al mamei sau pe al tatălui, iar copiilor să schimbe tabăra, ca să zic așa, odată ajunși la maturitate, fixată la vârsta de 13 ani în acest proiect de lege. Nu a existat o agitație larg răspândită în favoarea unei astfel de legi; mai degrabă este un răspuns la o cerere feministă ca numele de familie să fie puse pe baza realității. Având în vedere că a fi părinte singur este acum un lucru obișnuit, și că majoritatea copiilor care trăiesc în gospodării monoparentale trăiesc cu mamele lor, mai degrabă decât cu tații, legea – dacă va fi adoptată – va duce la feminizarea sau matriarhalizarea numelor de familie. La urma urmei, multe, dacă nu majoritatea mamelor singure, nu au nici o dorință deosebită de a imortaliza numele inseminatorilor lor.

Dar chiar și în familiile cu doi părinți, ceea ce obișnuia să fie modelul tradițional în trecut, noua lege ar putea provoca conflicte, și probabil așa se va și întâmpla. Dacă un copil este liber să-și aleagă numele de familie, acesta s-ar afla în situația în care chiar ar fi obligat să facă acest lucru. Ne putem doar imagina scena: un părinte întreabă un copil dacă vrea să ia numele lui mami sau al lui tati, favorizându-l astfel pe unul și defavorizându-l pe celălalt. Luarea ambelor nume despărțite de o cratimă este doar un expedient temporar, o opțiune disponibilă cel mult pentru prima generație, pentru că trebuie să existe o limită a numărului de nume pe care le poartă cineva, chiar și în tradițiile spaniole și portugheze. În plus, care dintre nume ar trebui să aibă întâietate? Și oricât de maturi sau de înțelegători ar fi părinții, oricât de rezonabili sau iertători, viermele geloziei este menit să pătrundă în fructul dragostei pentru copiii lor. A întreba un copil dacă îi preferă pe mami sau pe tati reprezintă un cuib psihologic de viespi.  

Este adevărat că, potrivit proiectului de lege, alegerea trebuie făcută o dată pentru totdeauna; căci odată ce o persoană matură în vârstă de 13 ani și-a făcut alegerea, este blocată cu ea pe viață, cu excepția cazului în care își schimbă ulterior numele cu totul, ceea ce în acest moment este un proces lung și dificil, a nu fi întreprins cu ușurință. Noua lege prevede, însă, că o persoană matură ar trebui să-și poată schimba numele de familie, de obicei în cel al mamei, printr-o procedură foarte simplă, una care se poate înfăptui online, de fapt.

Prevederile noii legi nu sunt tocmai logice, nici măcar coerente. Dacă oamenilor li se permite să aleagă de la bun început, de ce să nu li se permită să aleagă din nou și din nou, de câte ori vor, astfel încât, cineva va fi uneori Jones, copilul domnului Jones, și, alteori Smith, fiul doamnei Smith, în funcție de gust și circumstanțe? Desigur, acest lucru ar putea fi o binefacere pentru cei care fug de lege, și care își doresc o identitate diferită: Un om va putea fura sub numele de Jones, dar să fie arestat și interogat ca Smith.

Există câteva observații importante de făcut. În primul rând, acesta este un exemplu al modului în care, în democrațiile moderne, coada ajunge să dea din câine. Acest lucru se întâmplă cu o frecvență din ce în ce mai mare. Un mic grup de presiune exercită o influență uriașă asupra legislativului și a legislației, asemeni unei divizii de tancuri care brăzdează peisajul, practic fără vreo opoziție serioasă. Concilierea preventivă pare să fie principala poziție a clasei politice în fața unor astfel de grupuri de presiune: ei înșiși necrezând în aproape nimic, cu excepția propriei supraviețuiri, sunt pregătiți să nu apere nimic, să nu opună rezistență la nimic și să nu lupte pentru nimic. Micile grupuri de presiune, fiind monomaniacale, poartă prin urmare întotdeauna războaie asimetrice: Subiectul monomaniei lor este foarte important pentru ei, dar de o importanță marginală pentru toți ceilalți. Grupurile de presiune sunt ca niște mici insecte care fac intolerabilă viața unei sălbăticiuni mari. Cel mai simplu mod de a scăpa de ele este să cedezi în fața lor și să le dai ceea ce vor.

A doua observație cu privire la acest proiect de lege este că pare să extindă domeniul alegerii, presupunerea fiind că alegerea este întotdeauna și în orice context o binecuvântare nemărginită și că nimic (de exemplu, un sistem de denumire) nu trebuie acceptat, nu pentru că este pe deplin rațional sau pentru că este în acord cu dorințele cele mai profunde ale fiecăruia, ci pur și simplu pentru că acceptarea convenției care nu este în mod evident dăunătoare în sine este o modalitate de a evita conflictele. În unele țări, oamenii conduc pe dreapta, în altele pe stânga. Una nu este intrinsec mai bună decât cealaltă, dar a oferi oamenilor posibilitatea de a alege, pe motiv că acest lucru le-ar spori libertatea, ar fi o prostie, ca să nu zic mai rău.

Refuzul de a accepta că unele lucruri sunt dincolo de alegerea noastră personală câștigă teren, ca un fel de prometeism egoist nebun. Un bărbat din Olanda a vrut să-și reducă vârsta cu aproximativ douăzeci de ani pentru a putea atrage femei mai tinere decât reușea să o facă cu vârsta sa reală, și a făcut apel la tribunal pentru a-și schimba data nașterii (la urma urmei, încă se simțea în putere). Instanța a refuzat, dar cererea nu a fost mai absurdă decât capacitatea de a-și schimba la cerere sexul pe certificatul de naștere, așa cum a devenit acum posibil în Marea Britanie, o falsificare a istoriei care l-a depășit până și pe Stalin și, probabil, l-ar fi făcut chiar și pe bătrânul Iosif Vissarionovici să râdă de absurditatea acestei situații. Se pare că un bărbat din Canada s-a „identificat” mai întâi ca femeie, iar apoi ca lup. După cum spune sloganul publicitar, fii tot ce poți să fii.

Realitatea, însă, nu este atât de ușor de batjocorit. Când mistica americană Margaret Fuller a spus că a acceptat universul, se zice că Thomas Carlyle ar fi spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, ai face bine.” Acum, desigur, avem universuri alternative.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.

Sursă: https://www.takimag.com/article/the-loud-minority/