Ordinea liberală este deja moartă

În vara anului 1990, am stat în locul în care fusese zidul și m-am întrebat ce s-a întâmplat cu Europa. Nu eram singurul: restul orașului, restul continentului, se întreba același lucru.

Aveam 18 ani și mă plimbam prin Europa cu un prieten pentru a vedea cum arată lumea dincolo de orașul nostru englez de provincie și mă rătăcisem accidental într-un punct de cotitură al istoriei. Cu mai puțin de un an înainte, în capitala germană divizată se încheiase în cele din urmă al Doilea Război Mondial, fără focuri de armă.

Bucuria era palpabilă pretutindeni. În momentul în care prietenul meu și cu mine am ajuns la Poarta Brandenburg, jumătate din zid fusese deja cioplit în bucăți de-o șchioapă, care erau vândute turiștilor de către localnici întreprinzători, împreună cu uniformele armatei sovietice, carnetele militare și caschetele polițiștilor de frontieră est-germani. Marxismul murise de nici un an, iar economia de piață era deja în floare. Lumea, sau acea mică parte din ea pe care o cunoșteam eu, își schimbase brusc și în totalitate forma.

Toată lumea din generația mea a crescut cu securea Războiului Rece deasupra capului. Posibilitatea armaghedonului nuclear a fost la fel de prezentă pentru adolescenții de atunci, cum sunt schimbările climatice astăzi: nu ne gândeam prea mult la asta, dar era zgomotul de fond al vieții noastre. Nimeni nu credea cu adevărat că rușii vor invada, dar nici nu păreau a fi prea mari șanse ca ei să plece. Exista întotdeauna o șansă ca tancurile lor să încalce vreo graniță pe undeva, sau așa ne tot spuneau americanii. Plus ça change.

Așa era lumea atunci: Occidentul liber și Estul neliber. Dacă nu credeai această poveste, atunci o singură privire la zid, la sârma ghimpată, la turnurile cu mitraliere și la soarta celor care au încercat să traverseze „fâșia morții” de la Est la Vest te făceau să te mai gândești o dată.

Și apoi, comunismul a căzut, pur și simplu. Acest sistem care trebuia să elibereze poporul de exploatare și opresiune, dar devenise rapid un monstru în sine. Nu știam ce avea să urmeze. Dar din perspectiva de astăzi putem vedea că prăbușirea Estului a inaugurat o nouă eră.

După căderea zidului avea să vină o lume unipolară, dominată de capitalul financiar, supravegheată de Statele Unite ale Americii, ultimul imperiu aflat în picioare. Arhitecții săi ne-au spus că urma să intrăm într-o lungă epocă de „globalizare” benignă, în care „piețele libere”, drepturile omului și democrația se vor răspândi în întreaga lume la fel de natural cum răsare soarele dimineața. Viitorul urma să fie liber, deschis, liberal, prosper și, ei bine, american.

30 de ani mai târziu, trăim într-o lume în care majoritatea rușilor au o părere pozitivă despre Stalin, iar actualul lor lider adună cea mai mare armată de la perioada sovietică încoace la granița unui stat vecin. Occidentul, cândva destul de liber, bolborosește într-o fiertură de legi privind discursurile de incitare la ură, obligativitatea vaccinurilor și cenzură și intoleranță mereu crescânde. „Populiștii”  continuă să-și baricadeze și să-și hărțuiască liderii, care încă nu au habar ce să facă în această privință: am fost martori la fuga lui Justin Trudeau de zdrahonii înspăimântători cu camioanele lor. Ultimul imperiu global este condus de un octogenar confuz, iar în câțiva ani cea mai mare economie din lume va fi o dictatură comunistă. Nu ne-am fi așteptat la această întorsătură în 1990.

Amintindu-mi de molozul împrăștiat prin Potsdamer Platz, este greu să nu ratezi Sfârșitul Istoriei. În acele zile fericite, am crezut că am trăit în ceva numit „lumea liberă”. Occidentul liberal trebuia să fie punctul asupra căruia convergea arcul istoriei. Am vrut cu toții să fie adevărată acea poveste, dar istoria are obiceiul de a merge mai departe, iar oamenii nu se schimbă, nu cu adevărat. Sunt doar recunoscător că am fost acolo.

Privind în urmă, putem vedea că ceea ce s-a întâmplat când a căzut zidul nu a fost triumful libertății asupra opresiunii atât de mult cât înfrângerea unei ideologii occidentale de către o alta. Cea care a supraviețuit a fost cea mai veche, mai subtilă și mai longevivă, una care s-a deghizat atât de bine încât nici nu știam că este o ideologie: liberalismul.

Aceasta a fost teza cărții lui Patrick Deneen din 2018, De ce a eșuat liberalismul, scrisă înainte de valul populist din 2016 și poate cel mai de încredere ghid pentru lumea în care trăim acum. În viziunea sa, liberalismul a fost una dintre cele trei ideologii care au dominat lumea în ultimele trei secole. Celelalte două – comunismul și fascismul – au avut o viață mai scurtă și au murit în Occident în secolul al XX-lea. Liberalismul – fratele mai mare – moare abia acum. Unul dintre motivele vieții sale relativ lungi este acela că s-a bazat pe povești mai vechi, prezentându-se ca moștenitor al tradițiilor consacrate ale libertății atunci când, de fapt, era ceva cu totul diferit.

Ideologia liberalismului a pretins, de când a luat naștere din Iluminism, că eliberează individul de opresiune. În practică s-a manifestat ca procesul de rupere a tuturor frontierelor, limitelor și structurilor: de dărâmare a zidurilor. Societățile pe care le-am construit în jurul acestui mod de a vedea lucrurile revendică libertatea pentru individ de la societate însăși, și oferă o noțiune radicală despre natura umană. În loc să vadă oamenii ca pe niște creaturi cu greutate, înrădăcinate în timp și loc, liberalismul a oferit o nouă concepție: personalitate detașată, suverană. Oamenii erau acum „indivizi purtători de drepturi care puteau să-și modeleze și să-și urmeze propria versiune a vieții celei bune”.

Ceea ce este crucial de înțeles – și asta face din liberalism o ideologie – este că, pentru ca lumea liberală să ia ființă, trebuie creată. Așa cum regimurile marxiste au încercat să distrugă familia tradițională, biserica și proprietatea privată a terenurilor, astfel încât comunismul să se poată materializa, tot astfel liberalismul nu a „evoluat” în mod natural din aranjamentele existente anterior. Trebuia să creeze artificial „individul suveran” dintr-o materie nouă.

După trauma Reformei, statul-națiune occidental a preluat funcțiile Bisericii, care pierduse teren, și a colonizat pentru sine sentimentul de sacralitate și ascultare cerut cândva de religie. În această „migrație a sacrului”, sensibilitatea noastră religioasă a fost redirecționată de la concentrarea sa firească către construcțiile politice lumești, iar acest lucru, la rândul său, a pus bazele revoluțiilor epocii moderne.

Fiecare dintre aceste răsturnări de situație, fie în Franța iacobină, în Rusia marxistă sau în Germania nazistă, nu a reușit să creeze utopiile promise. Dar ele au avut ca efect distrugerea structurilor tradiționale ale epocii pre-moderne. Iar capitalismul industrial s-a precipitat în gol – sistemul pe care G. K. Chesterton l-a numit „monstrul care crește în deșerturi” – cu sensibilitățile sale de control, măsurare, utilitate și profit. Liberalismul a fost și rămâne asistenta sa medicală și ofițerul său de presă.

Liberalismul, ca și ideologiile sale concurente, este în felul acesta totalitar: nemilos și atot-acaparator. Dar le-a supraviețuit rivalilor săi pentru că nu promitea tiranie și ordine, ci dezordinea unui anumit tip de libertate. La apogeul epocii liberale, în secolele XIX și XX, libertatea umană individuală a fost într-adevăr posibilă în Occident, așa cum nu fusese niciodată înainte. Oamenii, sau unii dintre ei, s-au putut detașa de trecutul și originile lor și au putut căuta ceva nou, și mulți dintre noi au făcut-o. Un guvern în mod deschis tiranic a devenit mai greu de susținut, oligarhiilor li s-a cerut să se supună plebiscitului regulat pentru a-și susține puterea, grupuri ignorate anterior în societate au făcut gălăgie pentru accesul la inima sa, statul de drept i-a protejat pe cei săraci, precum și pe cei bogați, iar puterea luciferică a capitalismului a creat niveluri de bogăție nemaiauzite anterior, și a măcinat sărăcia.

Dar în succesul liberalismului se află semințele eșecului său. Proiectul de eliberare a individului de rețelele sale de loialitate, localitate, familie și cultură, precum și dezlănțuirea vastului motor destabilizator al capitalismului, a creat o instabilitate socială care nu putea fi controlată sau dirijată decât de ultima instituție aflată încă în picioare: Statul.

O ideologie bazată pe protejarea și promovarea libertății individului a dus la epoca puterii de stat fără precedent în care trăim astăzi. Guvernele pretind acum dreptul de a ne direcționa tiparele de exprimare, de a ne reglementa viețile și afacerile în grade din ce în ce mai radicale, de a închide societăți întregi în numele „sănătății publice” și chiar de a legifera atitudini și opinii acceptabile și inacceptabile.

Fricțiunile culturale din Occidentul de astăzi – anulările și contradicțiile, certurile violente pe teme de rasă, gender, istorie și identitate – toate acestea nu reprezintă manifestarea eșecului liberalismului, ci a succesului său. „Progresiștii” care îndeasă agresiv politica identitară în fiecare crăpătură a societății s-au confruntat cu rezistență din partea multor liberali autoproclamați. Acești radicali woke, strigă ei, ne distrug cultura cu fanatismul lor! Trebuie să ne întoarcem la „liberalismul clasic”! Dar războaiele culturale au loc atunci când nu mai rămâne nici o cultură reală; iar 200 de ani de „liberalism clasic”, manifestat în sfera economică și culturală, s-au ocupat de asta.

Aceasta este moștenirea unei ideologii care a fost susținută timp de secole atât de „Stânga”, cât și de „Dreapta”. Cu toții am devenit insule de autodefinire și vedem acum unde duce acest lucru. O societate bazată pe libertate devine zilnic mai temătoare și mai închisă. O societate care se mândrește cu „diversitatea” ei devine zilnic mai omogenă. Ne putem inventa propriul gen după bunul plac și totuși indivizii autentici sunt rari, excentricitatea de modă veche este persecutată de-a dreptul și originalitatea a devenit sfârșitul unei cariere. Internetul a permis exprimarea de sine la o scară inimaginabilă anterior, iar rezultatul a fost un violent spirit de turmă. De fapt, se pare că sinele că nu are prea multe de spus, de cele mai multe ori.

Dar mai e ceva. Pe lângă reproiectarea culturii, ideologia liberală trebuie să reproiecteze de asemenea și natura. În toate discuțiile despre liberalism și neajunsurile sale pe care le-am văzut în ultimii ani, puțini se gândesc serios la sursa de putere care a permis epocii liberale să cucerească totul în jur: combustibilii fosili.

Fără vapoare cu aburi, mașini, avioane, fabrici, supermarketuri, drumuri moderne, internet, smartphone, proiectul de eliberare ar fi fost mult mai limitat. Liberalismul alimentat cu combustibili fosili le-a permis oamenilor să abandoneze comunitatea bazată pe loc și să-și creeze o identitate individuală într-un regat izolat, dar liber al sinelui. Dar, după cum spune istoricul Dipesh Chakrabarty, „conacul libertăților moderne e construit pe o fundație în continuă expansiune a utilizării combustibililor fosili”. Totul, de la democrația de masă la feminism la multiculturalism la drepturile omului plutește pe o vastă bulă de energie fosilă. Nimic din Occidentul modern nu ar putea exista fără concentrații mari de energie fosilă: un lucru pe care dl Putin îl cunoaște foarte bine.

Liberalismul, ca și modernitatea însăși, necesită un război împotriva naturii; dar este un război care nu poate fi câștigat niciodată. Pe măsură ce clima se schimbă ca răspuns, excesele liberalismului și proiectul de creație de sine pe care l-a permis nu vor mai fi posibile. Nu vom mai putea să ne externalizăm mușchii sau mintea către tehnologie. Vom avea nevoie din nou unul de celălalt – indiferent dacă ne place sau nu.

Deci, ce vine după liberalism? Întrebarea a umplut o mulțime de rubrici în presă în ultimii ani, dar anii COVID au scos în evidență viitorul probabil cu care ne confruntăm. În De ce a eșuat liberalismul, Deneen prezice că sunt posibile două lumi post-liberale: „un viitor al autolimitării”, în care oamenii aleg să practice „autoguvernarea în comunitățile locale”, sau „un viitor în care permisivitatea extremă coexistă cu opresiunea extremă”.  

Știu ce variantă aș prefera, dar știu și care e cea mai probabilă. Pe măsură ce individualismul extrem se adâncește și un stat atotputernic intervine din ce în ce mai profund și mai larg pentru a gestiona fragmentarea rezultată, democrațiile occidentale arată toate semnele unei transformări deschise în oligarhii autoritare în care disidența – în special disidența îndreptată spre liberalismul însuși – este suprimată fără milă de politicienii care pretind că reprezintă „poporul”. Cea mai mare parte a acestor camioane canadiene staționare sunt în acest moment simbolul perfect al acestui proces.

Viitorul imediat îmi pare a aduce măcinarea acelor norme anterioare care mai rămân, precum și extinderea în paralel a Leviatanului stat-corporatist atât pentru a curăța dezordinea rezultată, cât și pentru a profita de pe urma acesteia. Acest lucru, la rândul său, va genera mai multe reacții „populiste” (adică anti-liberale) atât din partea „Stângii”, cât și a „Dreptei”, precum și o adâncire în consecință a represiunii și propagandei din partea minorității asediate care apără rămășițele ordinii liberale. Toate acestea vor avea loc în contextul unei planete cu aproape zece miliarde de oameni, ajunsă din toate părțile la limitele economice și ecologice.

Mi se pare probabil că epoca liberală se va sfârși la fel ca cea comunistă: zbătându-se în agonie și coruptă, ascunzându-se în spatele zidurilor propriei sale creații, cu liderii săi în negare, dar cu o populație din ce în ce mai conștientă. Poate că rușii nu vor intra în Ucraina, marcând sfârșitul „ordinii liberale”, dar sfârșitul ei pare să fi fost scris de la bun început. Toate ideologiile se bazează pe o viziune a naturii umane care arată mai bine pe hârtie decât în dezordinea confuză a lumii, iar cea cu care am crescut noi nu a făcut nicio excepție. Nici un om, așa cum a spus John Donne, nu este o insulă. Acum vedem câtă dreptate a avut.

Sursă: https://unherd.com/2022/02/the-liberal-order-is-already-dead/