Mintea liberă: Părinții fondatori americani vs Părinții Bisericii Ortodoxe

Justificările pentru teoria modernă, individualistă, a contractului social în S[u]A vin sub multe forme.  Iată una de Vito Mussomeli bazată pe punctul său de vedere despre Dumnezeu și om:

Întrucât Dumnezeu Atotputernic a creat mintea liberă

Începutul Statutului lui Jefferson pentru libertatea religioasă, promulgat de către Legislativul virginian în 1781

Într-o singură propoziție introductivă, Jefferson explică nucleul libertății umane. Mințile noastre, un compozit de intelect și inimă care ne definește ca oameni, sunt veșnic libere să aleagă ceea ce credem, unde să cercetăm, pe cine să iubim și de la cine să ne întoarcem fețele, inclusiv pe Dumnezeul inefabil care ne-a creat. Dacă doriți să înrolați umanitatea în armate de credință sau regimente de afectivitate, mai întâi trebuie să-L eliminați pe Creatorul nostru. Atât Dumnezeul nostru Infinit, cât și mintea noastră resping militarizarea vieții noastre. Dacă nu trebuie să ne închinăm Creatorului nostru, nu trebuie să ne închinăm nimănui sau nici unui lucru.

Aici este nucleul liberului arbitru. Scripturile ebraice/creștine explică faptul că suntem creați după chipul Creatorului nostru. Mintea noastră, Ființa indivizibilă din inimile și intelectele noastre, sunt lucruri create după chipul Dumnezeului nostru. Dacă mințile noastre nu ar fi libere, nu am fi asemeni Creatorul nostru. În libertatea noastră suntem ca Dumnezeu și, prin urmare, nu trebuie să fim robiți și nici să-i înrobim pe alții.

Jefferson a mai adăugat ceva, probabil pentru a explica Inefabilul către o minte strict intelectuală

Și (pentru că) toate încercările de a o influența (mintea noastră) prin pedepse temporale, sau obligații, sau prin incapacitări civile, tind doar să germineze obiceiuri de ipocrizie și răutate, și sunt, prin urmare, o abatere de la planul autorului sfânt al religiei noastre, care fiind Domn atât al trupului cât și al minții, a ales însă să nu-l aplice prin constrângere asupra niciunuia, așa cum ar fi fost în puterea Sa de Atotstăpânitor să facă;(subliniere adăugată)

Dar poate fi adevărat? Poate Creatorul nostru crea o Ființă care nu este liberă? O astfel de Ființă nu ar fi „asemeni lui Dumnezeu”. Întrebarea este propriul său răspuns: o minte creată de Dumnezeu nu poate fi „înrobită” decât dacă nu este „asemeni lui Dumnezeu”. Noi nu suntem Dumnezeu, ci Viața Creatorului nostru curge prin noi asemeni apei ce curge prin branhiile peștilor.

Puterea liberului arbitru este chintesența puterii suveranității. O astfel de putere are sens doar atunci când alegerile sunt făcute individual. Liberul arbitru nu impune o mentalitate de grup.

În fondarea noastră ca stat, America a acceptat punctul de vedere al lui Jefferson conform căruia suveranitatea personală stă la baza creării noastre personale de către Dumnezeul naturii. Suveranitatea personală este puterea personală de a decide, de a nutri credință și dragoste, de a trăi. Aceasta înseamnă că Creatorul nostru se așteaptă ca toți oamenii să se autoguverneze. Este datoria noastră principală. Cu toate acestea, nu numai că putem fi diferiți, de la o persoană la alta, în credințele fundamentale asupra Vieții, Morții și a Transcendenței, ci și în simplele credințe pământești despre cum să ne guvernăm cel mai bine.

Părinții noștri fondatori noștri credeau în capacitatea și inevitabilitatea naturii umane și a existenței de a se schimba. Dacă se creează sisteme de drept, ele trebuie să reflecte această lume schimbătoare, oferind o capacitate de adaptare. Capacitățile noastre inalienabile de auto-reflecție, auto-guvernare și introspecție stau mărturie pentru puterea noastră de a ne schimba. Prin urmare, nu există lege naturală publică sau guvernamentală, nici o suveranitate publică sau guvernamentală deasupra noastră. Căci Creatorul nostru nu a creat nici una dintre acestea. Piața publică și administrația publică sunt creațiile noastre.

Când indivizii se adună într-un sistem politic, ei își împărtășesc suveranitatea personală unul cu celălalt prin contract sau legământ pentru a crea o structură pentru guvernarea lor. Dar această împărțire nu produce o suveranitate separată în structura lor guvernamentală, deoarece suveranitatea este numai și întotdeauna personală. Suveranitatea este indivizibilă și nu poate fi împărțită, în același mod în care nu puteți împărți o minte umană în două minți și persoana să continue să existe. Ceea ce Creatorul nostru nu ne-a impus nouă, nu a conferit niciunuia dintre artefactele noastre.

Prin urmare, puterile oricărui guvern sunt în întregime înrădăcinate în suveranitatea personală a fiecărui cetățean. Suntem liberi să ne alăturăm sau să plecăm, să credem în una sau în cealaltă, într-un Dumnezeu sau altul sau în niciun Dumnezeu, în acest guvern sau acela sau în niciunul. Dumnezeul nostru a renunțat la loialitatea necondiționată și trebuie să renunțăm și noi. Pentru ceea ce Dumnezeu Atotputernic a decis să nu facă, nici o persoană umană nu poate decide să facă … acolo se află lumea lui Cain. Și acolo se află deșertăciunea deșertăciunilor.

Sursa: https://www.abbevilleinstitute.org/blog/american-sovereignty-and-unconditional-loyalty/, consultată pe 13 ianuarie 2018

Acest lucru trebuie corectat pe mai multe niveluri.

În primul rând, definițiile termenilor necesită o oarecare revizuire.  Glosarul Filocaliei, unul dintre cele mai mari manuale ortodoxe despre viața duhovnicească, definește inima, rațiunea/mintea și nous/intelectul după cum urmează:

INIMA (καρδία – kardia): nu doar organul fizic, ci centrul spiritual al ființei omului, omul așa cum este creat după chipul lui Dumnezeu, sinele său cel mai profund și mai adevărat, sau altarul interior, în care se intră numai prin sacrificiu și moarte, în care este consumat misterul unirii dintre divin și omenesc.  „Te chem din toată inima mea”, spune psalmistul – adică cu trup, suflet și duh (John Klimakos, Scara Ascensiunii Divine, Pasul 28, traducere de arhimandritul Lazăr [Londra, 1959], pp. 257-8).

„Inima” are astfel o semnificație atotcuprinzătoare: „rugăciunea inimii” înseamnă rugăciunea nu doar a emoțiilor și afecțiunilor, ci a întregii persoane, inclusiv a trupului.

RAȚIUNE, minte (διάνοια – dianoia): facultatea discursivă, conceptualizantă și logică din om, a cărei funcție este de a trage concluzii sau de a formula concepte derivate din datele furnizate fie prin revelație, fie prin cunoașterea spirituală (q.v.), fie prin observarea simțurilor. Cunoașterea rațiunii este, prin urmare, de ordin inferior cunoașterii spirituale (q.v.) și nu implică nici o înțelegere sau percepție directă a esențelor sau principiilor interioare (q.v.) ale ființelor create, cu atât mai puțin a adevărului divin în sine. Într-adevăr, o astfel de înțelegere sau percepție, care este funcția intelectului (q.v.), depășește domeniul de aplicabilitate a rațiunii.

INTELECT (νοϋς – nous): cea mai înaltă facultate din om, prin care – cu condiția să fie curățită – îl cunoaște pe Dumnezeu sau esențele și principiile interioare (q.v.) ale lucrurilor create prin intermediul înțelegerii directe sau al percepției spirituale. Spre deosebire de dianoia sau rațiune (q.v.), de care trebuie să se distingă cu atenție, intelectul nu funcționează prin formularea unor concepte abstracte, ca apoi să argumenteze pe această bază o concluzie la care s-a ajuns prin raționament deductiv, ci înțelege adevărul divin prin intermediul experienței imediate, al intuiției sau „simplei cunoașteri” (termenul folosit de Sfântul Isaac Sirul). Intelectul locuiește în „adâncurile sufletului”; el constituie aspectul cel mai interior al inimii (Sf. Diadochos, §§ 79, 88: în traducerea noastră, vol. i, pp. 280, 287). Intelectul este organul contemplației (q.v.), „ochiul inimii” (Omiliile macariene).

Sursă:  www.holybooks.com/wp-content/uploads/Philokalia.pdf

Din aceasta, vedem că nu mintea/rațiunea este ceea ce ne face să fim făcuți în mod special după chipul lui Dumnezeu, ci nous-ul.  Nici nu este mintea nucleul ființei omului, ci inima, unde se găsește nous-ul.  Din moment ce așa stau lucrurile, trebuie să continuăm să observăm, deci, că nu exercitarea rațiunii, a alegerii, a liberului arbitru, este cel mai mare bine, ci mai curând unirea cu Dumnezeu.  Acest lucru necesită, la rândul său, smerenie, tăierea propriei noastre voințe de dragul de a iubi, de a ne încrede și de a asculta de Dumnezeu și de om.

Aceste două concepții diferite asupra binelui conduc la două ordini politice foarte diferite: prima este republica constituțională / democrația, atât de populară astăzi, care rezultă din conflictul creat de teoria că fiecare om este un suveran care TREBUIE să-și exercite suveranitatea personală în fața altora pentru a arăta că este cu adevărat o creație a unui „Dumnezeu” vag definit și pentru a-și afirma existența unică și individuală (o teorie care este produsul neiubirii și a neîncrederii); a doua conduce la o ierarhie, care apare atunci când oamenii imită armonia golirii de sine a celor Trei Persoane ale Singurului Dumnezeu, Sfânta Treime, confirmând existența lor unică, individuală, făcându-se slujitorii tuturor.  Acest lucru ne este revelat într-un mod remarcabil în moartea lui Hristos pe Cruce pentru omul păcătos, prin care sunt afirmate divinitatea și domnia Sa (Fil. 2:5-11).

Dl Mussomeli cade, de asemenea, în deriva gnosticismului prin echivalarea imaginii lui Dumnezeu numai cu aspectele imateriale ale omului.  Dar omul ca întreg – suflet, nous și trup; material și imaterial – este făcut după chipul lui Dumnezeu, ceea ce ni se arată clar în icoana creației omului.  Trupul nu este străin în lucrarea de mântuire/îndumnezeire; și el are valoare:

https://www.orthodoxmonasteryicons.com/products/creation-icon

Toate lucrurile de mai sus sunt importante, dar punctul pe care dorim să-l subliniem este acesta: Mintea nu este liberă.  Este în cea mai grea înrobire de către diavol și demoni și patimile naturii decăzute din cauza căderii lui Adam și a Evei.  În Omilia XLV, Sfântul Macarie cel Mare confruntă direct optimismul fals, superficial, iluminist al lui Jefferson și al celorlalți Părinți Fondatori, potrivit cărora guvernarea dreaptă și o viață națională bună pot fi obținute prin echilibrarea puterilor câtorva departamente exterioare:

2. Au existat, de asemenea, varii tipuri de înțelepți după standardele lumii; dintre care unii au dat dovadă de excelență prin intermediul filosofiei; alții au fost admirați pentru priceperea lor în sofisme, alții au arătat talent oratoric; alții au fost oameni de litere și poeți, și au compus istorii în conformitate cu planul convenționalității. Au existat, de asemenea, diferite tipuri de artizani, care au practicat artele după standardele lumii. Unii au sculptat în lemn tot felul de păsări și pești, și figuri de oameni, iar prin aceasta s-au străduit să-și arate excelența. Alții au realizat portrete la modă, au făurit statui în bronz și altele asemenea; alții au ridicat clădiri mari și frumoase; alții, mineresc pământul și aduc la surprafață argintul și aurul care pier, alții aduc pietre prețioase. Iar alții, posedând un fizic plăcut, s-au încântat de frumusețea feței lor și au fost cu atât mai ademeniți de Satana și au căzut în păcat. Și toți acești artizani despre care am vorbit, fiind înrobiți de șarpele care locuiește înlăuntrul lor și necunoscând păcatul care trăiește în ei, au devenit captivi și sclavi ai puterii răului, necâștigând nici un avantaj din știința și arta lor.

Sursă: https://archive.org/stream/fiftyspiritualho00pseuuoft/fiftyspiritualho00pseuuoft_djvu.txt, deschis 15 ian. 2018.

Chiar înainte de aceasta, Sfântul Macarie a detaliat această idee de a fi în robia diavolului, spunând că nici un om

. . . nu a avut puterea de a discerne răul care a invadat sufletul ca urmare a căderii în păcat a primului om, și care l-a întunericit, că nu a cunoscut schimbarea care se petrecuse cu el, că mintea la început a fost curată și și-a văzut Stăpânul, fiind la loc de cinste, dar acum, din pricina alungării din rai, este acoperită de rușine, ochii inimii fiind orbiți, ca să nu vadă acea slavă, pe care tatăl nostru Adam, înainte de neascultarea lui, a văzut-o.

Sursa: Ibidem, capitolul 1.

Până când trupul, sufletul și nous-ul nu vor fi curățite prin multă pocăință, nevoință ascetică și tainele Bisericii Ortodoxe, mintea stă într-o închisoare întunecată și nici una dintre filozofările mărețe despre individul suveran nu poate fi adevărată.

Filosoful ortodox rus Ivan Kireevsky are mai multe de spus despre această idee a curăției necesare pentru a înțelege adevărul.  Ideile sale, care rezumă o mare parte din ceea ce au de spus Părinții Bisericii despre această chestiune, sunt prezentate pe scurt mai jos:

 . . .

1. Rațiunea care este necultivată și necurățită pentru o lungă perioadă de timp devine o rațiune nerezonabilă, o rațiune nelegiuită și neadevărată. Există distincții în rațiune, ca în toate celelalte lucruri externe. Există o rațiune perfectă, spirituală, există o rațiune obișnuită a sufletului și există o rațiune carnală destul de grosieră.
2. Cel căruia nu-i va păsa să urmeze personal calea evanghelică îngustă și va neglija să-și curățească mintea, este orb sufletește, chiar dacă a stăpânit toată înțelepciunea exterioară; el ține doar la litera care ucide, fără a accepta spiritul care dă viață.
3. Rațiunea dreaptă și adevărată nu poate pătrunde adânc în suflet fără efort și munci prelungite; căci, în măsura în care poftele omului sunt înlănțuite, rațiunea adevărată crește și înflorește. Dar această muncă ascetică trebuie să fie de un fel aparte; trebuie să constea în efort exterior și în activitate mentală. Una nu se poate face fără cealaltă.
4. Toți cei care au respectat instrucțiunile referitoare la eforturile exterioare, dar au neglijat în același timp activitatea spirituală lăuntrică – iluminarea și curățirea rațiunii – și-au pierdut simțurile, s-au corupt de diverse patimi sau au căzut în erezii pernicioase. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. (Rom. 1:28).
5. Mintea care este curățită și luminată poate înțelege totul exterior și interior ei, pentru că Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. (I Cor. 2,15).

. . .

Sursa: Autor fără nume, https://web.archive.org/web/20050907021120/http://strannik.com:80/watchful_gate/Kirievsky.pdf, descărcat 16 Noiembrie 2017 (îi mulțumesc lui C pentru link)

Părinții Bisericii Ortodoxe sunt la unison: Numai cei care au fost vindecați de patimile naturii căzute sunt liberi (adică sfinții); toți ceilalți sunt sclavii unui păcat sau altul, gândirea lor se întunecă și toate discuțiile despre „libertatea” și „suveranitatea” personală sunt înșelătoare. Dar dacă încercăm să punem aceste idei în practică în ciuda acestui fapt, așa cum s-a întâmplat în Occident după Schismă, ne punem pe noi înșine și pe cei implicați în „experimentul” republican/democratic în mare pericol, pământesc și duhovnicesc, precum și pe cei din jurul nostru.

Din moment ce trupul, sufletul și nous-ul au fost astfel întunecate de cădere, este esențial pentru noi să rămânem în ierarhia dată de Dumnezeu, căreia îi aparținem cu toții (și care ne-a fost dată pentru binele nostru) și să nu încercăm să răzbim singuri ca suverani stăpâniți de sine. Sperăm să discutăm mai multe despre ierarhie în următorul post.

Sursă: https://confiterijournal.blogspot.com/2018/01/the-free-mind-american-founding-fathers.html