Cei doi poli ai religiei occidentale

O modalitate prin care putem fi destul de siguri că Occidentul și-a pierdut contactul cu Harul necreat al Preasfintei Treimi este să luăm în considerare reperele celor care se cred campioni ai creștinismului tradițional de acolo. Numele care apar cel mai des la romano-catolici sunt Toma din Aquino și J.R.R. Tolkien; pentru protestanți, ghidul lor de trecere este C.S. Lewis. Toți trei reprezintă aceiași doi poli ai dialecticii post-Marea Schismă din Occident: Aquino este polul raționalismului rece și sec; Tolkien, căldura și emoțiile senzualului/imaginației. Dl Lewis întruchipează ambele elemente pentru protestanți cu non-ficțiunea (rațiunea) și ficțiunea (imaginația) sa.

Pe măsură ce Occidentul și-a croit propriul drum, după ce a fost rupt de Credința Ortodoxă de către episcopul Romei, el a trecut de la un pol la altul: de la scolasticismul sec la Renașterea carnală; de acolo la deismul mecanicist și la consecința sa, vulcanul pasiunilor umane care a fost romantismul; urmat de scientismul frigid, care începe să cedeze la rândul lui năzuinței omului către ceva viu și spiritual.

Astfel de schimbări regulate, abrupte, care tind să creeze haos în societate, au fost în general necunoscute în Biserica Ortodoxă, căci în ea se află plenitudinea Harului lui Dumnezeu (acest lucru s-a schimbat oarecum de la căderea Ocrotitorului Bisericii, Imperiul Roman Creștin, cu martiriul Sfântului Țar Nicolae al II-lea și a familiei sale, făcând Biserica mai susceptibilă la atacuri lumești). Dar de când Occidentul a pierdut acel Har, el a căutat cu disperare un înlocuitor. De aici și oscilațiile dialectice nesfârșite dintre rațiune și imaginație; când Occidentul se satură de unul, începe să se îndoape cu celălalt.

Părintele Serafim Rose, fie-i numele binecuvântat, explică migrația Occidentului departe de Credința Ortodoxa către acești doi poli în Cursul său de supraviețuire ortodoxă:

„Așadar, putem vedea că aici – iar el reprezintă culmea scolasticismului – avem de-a face cu o sistematizare a învățăturii creștine prin care, în fapt, învățătura creștină este subordonată logicii. Logica însăși depinde, însă, bineînțeles, de punctul de plecare. Iar ei cred că pornesc de la revelația creștină primară. Vom vedea în curând că există tot felul de alte influențe care își pun amprenta asupra rațiunii. În sistemul scolastic, logicitatea devine primul criteriu al adevărului, în timp ce originea vie a credinței ocupă locul secundar. Acesta este și motivul pentru care mai târziu oamenii au ajuns s-o urască atât de mult, deoarece simțeau că este un cadru complet osificat în care nu mai există niciun fel de viață, ci doar dezbateri sterile despre probleme care nu preocupă pe nimeni. Atunci când se discută probleme reale, scolastica le nivelează și stoarce toată viața din ele. Din cauza acestei influențe, un occidental începe să piardă legătura sa vie cu Adevărul. Și astfel creștinismul este redus la un sistem, la nivelul uman, iar aceasta este una din rădăcinile principale ale greșelilor de mai târziu din Apus, care pot fi, în fapt, rezumate ca fiind încercarea de a realiza, prin eforturi umane, ceva mai bun decât creștinismul.”

„S-a mai întâmplat ceva. Tradiția ortodoxă nu a fost doar raționalizată, ci a fost amestecată cu elemente de roman de aventură. În viețile sfinților ortodocși a intrat un element din legendele păgâne, astfel încât, dacă citești viața unui sfânt ortodox, iar apoi citești aceeași viață într-o versiune latină, vei fi complet uimit.”

„Se poate observa cum este introdus în mod evident elementul de basm. Nu putem ști motivul. Poate că sunt influențe păgâne, poate avem de-a face cu o imaginație foarte bogată. Oricum ar sta lucrurile, când acest element fantastic intră în scrierea vieții unui sfânt, ea devine un basm inventat în întregime.”…

„Există multe alte exemple de elemente picarești în sursele catolice, chiar de la apogeul Evului Mediu din secolul al XIIIl-ea. Nu ne putem încrede în aceste izvoare. Mai ales că acesta este motivul pentru care cercetătorii de mai târziu au ajuns să fie neîncrezători față de aceste surse. Există, bineînțeles, legendele, precum cea a Graalului, care provin din legendele celtice, legende păgâne, Legenda de Aur…”

MenționareaGraalului de către Părintele Serafim este esențială pentru înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat în Occident. În conversația lor despre legendele Graalului (săriți la ultimele zece minute), Jonathan Pageau și Richard Rohlin subliniază că această poveste a intrat în tradiția occidentală foarte repede după schisma Occidentului de Biserica Ortodoxă, ca și cum ar fi admis deja că ceva esențial (adică Harul lui Dumnezeu) a dispărut, și că nici un efort nu ar trebui precupețit pentru a-l regăsi. Toată istoria ulterioară a Occidentului este pur și simplu o repetare a poveștii Graalului: omul occidental încearcă să umple abisul care s-a deschis în sufletul său o dată ce Harul lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă a fost smuls din el.

În încercarea de a-l înlocui, Occidentul a încercat multe experimente ale rațiunii și imaginației, dar ele au fost și vor fi întotdeauna sortite eșecului, după cum explică cu iscusință Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos:

„Cred că, dimpotrivă, teologia contemporană este conjuncturală, raționalistă. Se bazează pe „bogăția” care este rațiunea. Ceea ce spune arhimandritul Sofronie este caracteristic: „Un alt tip de imaginație despre care vrem să vorbim este încercarea inteligenței de a pătrunde în misterul ființei și de a înțelege lumea Divină. Astfel de eforturi implică în mod inevitabil imaginația, la care mulți sunt înclinați să dea eticheta pompoasă de inspirație divină. Ascetul, dedicându-se tăcerii lăuntrice active și rugăciunii pure, combate cu hotărâre acest impuls „creator” din el însuși pentru că vede în el un „proces” contrar adevăratei ordini a ființei, cu omul „creându-L” pe Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa” (47).

Arhimandritul Sofronie mai scrie: „Teologul care este intelectual [logician] își construiește sistemul așa cum construiește arhitectul un palat sau o biserică. Conceptele empirice și metafizice sunt materialul pe care îl folosește și el este mai preocupat de măreția și simetria logică a edificiului său ideal decât de faptul că ar trebui să se conformeze ordinii adevărate a lucrurilor. ”

„Oricât de ciudat ar părea, mulți oameni măreți nu au putut rezista acestui [raționalism], în fapt o simplă ispită, a cărei cauză ascunsă este mândria.”

„Omul se atașează de roadele inteligenței [raționalismului] sale ca o mamă față de copilul ei. Intelectualul [logicianul] își iubește creația ca pe sine însuși, se identifică cu ea, se închide în ea. Când se întâmplă acest lucru, nici o intervenție umană nu-l mai poate ajuta – dacă nu va renunța la ceea ce el ia drept bogății, nu va ajunge niciodată la rugăciunea pură și la adevărata theoria” (48).”

Din momentul în care Occidentul a deformat Sfânta Treime cu doctrinele ei de simplitate divină absolută și de Filioque în Crezul de la Niceea (un zeu care seamănă foarte mult cu zeul neoplatoniștilor), precum și omenirea însăși prin uitarea nousului, el nu mai poate atinge „adevărata theoria”, viziunea și unirea cu Lumina necreată a lui Dumnezeu; viziunea logoi-lor lucrurilor create; și nici nu vorbește cu sfinții și îngerii – o mare parte din ea fiind elaborată de Sfântul Grigorie Palama și de toți ceilalți isihasți care au venit înainte și după el. Tot ce pot face cei mai buni tradiționaliști din Occident în acest moment este să creeze lumi fictive, o Împărăție Cerească fictivă, într-o încercare zadarnică de a pune mâna pe ceea ce le-a fost smuls. De aici adorația slugarnică pentru Legendariumul Stăpânului Inelelor al lui Tolkien de către romano-catolici; și similar cea pentru universul Narnia al lui Lewis de către protestanți. Din păcate, acesta este punctul culminant al civilizației creștine pentru Occidentul apostat, împărățiile de substituție false ale minții pe care le înlocuiesc cu figuri imaginare care nu le pot veni în ajutor: Sam, Frodo, Galadriel, Aslan, Puddleglum – Vulturii Pământului de Mijloc NU vor salva Occidentul.

Apreciem înțelepciunea și frumusețea care sunt prezente în lucrările unor scriitori occidentali neortodocși precum Tolkien și Lewis, dar asta nu schimbă ceea ce sunt: înlocuitori pentru Împărăția Noetică a Cerurilor.

Cu toate acestea, tocmai acea Împărăție este cea care îl poate salva, dar este îngropată – îngropată adânc sub straturile de învățături false și practici distructive care s-au acumulat în ultimii 1.000 de ani. Este Împărăția Bisericii Ortodoxe, Împărăția Sfinților Apusului din primii 1.000 de ani din istoria lui creștină. Dacă el poate recupera această Împărăție, atunci va putea trăi. Sfântul Nicolae Cabasilas (sec. 14), scrie despre ea,

‘ . . . sfințenia desăvârșită a sfinților este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru oameni … Sau mai degrabă, este tot darul său. Căci corul sfinților este desăvârșirea și rodul tuturor binecuvântărilor pe care el le-a dăruit neamului nostru; căci cerul și pământul și întregul univers creat s-au făcut întru aceasta; raiul, proorocii, Însuși Dumnezeul întrupat și învățăturile, lucrările, Patimile și Moartea Sa nu aveau decât un singur scop — ca oamenii să poată fi ridicați de pe pământ la cer, pentru ca ei să poată moșteni împărăția cerurilor» (Un comentariu la dumnezeiasca liturghie – A Commentary on the Divine Liturgy, Hussey and McNulty, trad., SVS Press, Crestwood, NY, 2010, p. 112).

Este adevărat că se mai pot vedea în Occident o călugăriță excentrică sau un episcop carismatic care atrag atenția din când în când, dar acest lucru nu este suficient pentru a salva Occidentul. Iar cei despre care romano-catolicii pretind că sunt sfinți sunt uneori bărbați și femei în amăgiri profunde, care se angajează în practici dăunătoare (tăierea pieptului Margaretei Maria Alacoque) sau dezgustătoare (verigheta Ecaterinei de Siena, presupusă a fi făcută din prepuțul circumcis al lui Hristos). Majoritatea protestanților au abolit cu totul sfințenia, susținând că toți creștinii sunt sfinți.

Astfel de oameni nu-i pot conduce pe occidentali la unirea satisfăcătoare cu Dumnezeu după care tânjesc și pentru care au fost făcuți. Dar dorința pentru o întâlnire reală cu Divinul rămâne și conduce Occidentul în două direcții diferite: o cale se întoarce spre vechii zei precreștini și o alta caută „noi revelații” (cum ar fi Fatima, Lourdes etc.). Având în vedere ce va face Papa Francisc în această vineri de Bunavestire („consacrarea” Rusiei în conformitate cu decretele de la Fatima), este important să respingem în prealabil Mariolatria și alte erori ale romano-catolicilor care se manifestă în aceste „viziuni”:

‘ . . . O teologie trinitară defectuoasă cu un accent nejustificat pe învățăturile augustiniene despre păcatul originar și ispășire, împreună cu o ierarhie masculină, au dus la pierderea elementului feminin în creștinismul occidental și au creat un „gol în formă de zeiță”. Fecioara Maria a fost candidatul evident pentru a umple acest gol.

‘ . . .

„În Biserica Latină, exagerările mariane au urcat pe culmi din ce în ce mai mari, ținute în frâu doar pentru scurt timp de Reforma protestantă. Fecioara „a adăugat o anumită perfecțiune Făcătorului universului” dându-I o natură umană — exact opusul punctului de vedere luat de Scriptură și Ortodoxie, care văd Întruparea ca pe o kenoză, o golire de sine, a lui Hristos — „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi”. Una dintre cele mai ciudate fantezii ale Bernadinei din Siena, „seducția lui Dumnezeu”, a fost descrisă într-un limbaj mai potrivit pentru o legendă grecească despre Zeus decât pentru Marea Taină a Întrupării. Fecioara este mai mare decât Biserica … ea a avut autoritate asupra Fiului ei din cer … ea a domolit dreptatea divină și L-a împiedicat pe Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoși… ea și Duhul Sfânt L-au produs pe Hristos în suflete. „Până și limba Duhului Sfânt” „abia de a fost vrednică pentru a sărbători pe cea demnă de laudă”! Din păcate, autorii și predicatorii unor astfel de prostii jignitoare au fost frecvent canonizați, ceea ce a fost luat în mod natural ca un semn de aprobare oficială. Astfel de distorsiuni ar putea sta la baza aparițiilor mariane. Zeița, sau cel puțin o ființă semi-divină, s-a întors.”

‘ . . .

„Cine este această Doamnă care a apărut de mii de ori și este slăvită de milioane de oameni? „Este ea Maica Domnului, pe care o cunoaștem în Ortodoxie din Scripturi și din slujbele și învățăturile Bisericii? Este aproape ca și cum cultul apariției mariane are o viață și un etos propriu, aproape ca și cum ar fi o religie separată – creștinismul suprapus cu cultul Zeiței și al spiritismului. Fecioara, nu Hristos, este figura centrală. Cerul vorbește prin ea, nu prin El. În ciuda învățăturii oficiale a Romei, care încă exclude plasarea Mariei la un nivel cu Fiul ei, ea este predominantă. Geoffrey Ashe pare să fi pus degetul pe rană atunci când spune că „vitalitatea Bisericii lui Hristos a părut de multe ori să depindă mai degrabă de ea, decât de El.”

‘ . . . Nevoia de Etern feminin este adânc inculcată în psihicul uman. Această nevoie este satisfăcută în Sfânta Treime, inima Ortodoxiei. Acolo unde învățătura trinitară este neechilibrată, iar Duhul Sfânt este neglijat, este probabil ca Zeița să reapară fie sub forma excesului marian, fie sub masca gnosticismului, cu cererea ei de femei preoți și un limbaj incluziv pentru Dumnezeu.”

-Miriam Lambouras, „Aparițiile mariane: intervenție divină sau iluzie?”- ‘The Marian Apparitions: Divine Intervention or Delusion?’

Nu zeițe și inimi sacre; nu silogisme etanșe; nu Aragorn, Gimli și Legolas; nu Gandalf și Valar; nu calculatoare cuantice și AI. Ci Sfinții Ambrozie de Milano, Bede și Bonifaciu, Cuthbert de Lindisfarne, David de Wales, Etheldreda de Ely, Felix de Nola, Geneviève de Paris, și atât de mulți alții. Dezgropați-i din bolțile lor de depozitare în muzeele goale ale catedralei gotice (pentru a împrumuta o frază de la Părintele Andrew Phillips); prosternați-vă în fața lor; sărutați-le moaștele și transportați-le în procesiune prin oraș și prin țară; mergeți în pelerinaj pentru a vă închina lor; iubiți-L pe Dumnezeul pe care L-au iubit ei!

Dar este prea târziu pentru Occident, spun unii.

Nu este prea târziu!

Chiar și o fracțiune dintr-o lacrimă, cum spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, este de ajuns pentru a coborî mila lui Dumnezeu asupra noastră!

Un exemplu din viața unui Sfânt Ortodox al Occidentului va fi suficient pentru a ilustra acest lucru:

„Sfântul Mucenic Panharie a fost prieten cu împăratul Dioclețian. A abandonat creștinismul și a devenit păgân. Mama și sora lui i-au trimis o scrisoare în care i-au îndemnat pe apostați să se teamă de Dumnezeu și de înfricoșătoarea Judecată de Apoi. După ce s-a pocăit, Sfântul Panharie și-a mărturisit deschis credința în fața împăratului, pentru care a suferit torturi la Roma. Apoi a fost trimis la Nicomedia și decapitat în 303.”

Da, Occidentul a păcătuit foarte mult abandonând Biserica Ortodoxă, dar mila lui Dumnezeu este infinită, iar pocăința este încă posibilă. Prin rugăciunile Sfântului Panharie si ale tuturor Sfinților lui ortodocși, adevăratele comori ale Occidentului, pentru că abundă de Harul lui Dumnezeu, fie ca el să mai facă o dată mărturisirea cea bună; să vadă Împărăția lui Dumnezeu în inimile popoarelor lui; să vadă noi generații de sfinți născuți lui!