Orbi și fericiți

Polonius: Mă mai cunoașteți?

Hamlet: Ești un vânzător de pește.

Când Hamlet, prefăcându-se că a înnebunit, îl numește pe principalul sfătuitor al regelui, Polonius, drept negustor de pește, el știe că Polonius nu îl va considera doar nebun, ci și jignitor. Un om atât de important și influent să fie doar un vânzător de pește, chiar așa!

Apoi, Hamlet continuă, și în fața negărilor lui Polonius afirmă că și-ar fi dorit ca sfătuitorul să fie la fel de cinstit ca un neguțător de pește, pentru că a fi cinstit înseamnă să fii un om ales din zece mii.

Cel de la care cumpăr eu pește este un mic erou de-al meu, deși nu face fapte eroice. O dată pe săptămână vine în oraș cu taraba de pește proaspăt în dubiță; fără el, nu am avea pește proaspăt.  Își practică meseria de 35 de ani. Are un grup de oameni în oraș care depind de el pentru una din plăcerile vieții lor.

Este un tip gras și vesel și e evident că iubește ceea ce face, ca să nu mai spunem că e un bon vivant. L-am auzit spunând unui client că nu va deveni bogat făcând ceea ce face – adică, vânzând pește într-un mic oraș ca al nostru – dar e mulțumit că are din ce să trăiască. Slavă celor care nu au ambiții copleșitoare! Avem, fără îndoială, nevoie de oameni cu calități excepționale, strălucitori și determinați, dar avem nevoie (la fe de mult și chiar mai mult) de oameni care nu visează la glorie și bogăție, ci se mulțumesc să ducă vieți tăcute și folositoare.

Nu că viața vânzătorului de pește ar fi ușoară. Departe de asta. Ca să ajungă la noi în oraș, trebuie să conducă cel puțin două ore, iar el își instalează tarabă la opt și jumătate dimineața. Se scoală cu două ore înainte de a porni spre târgul nostru, pentru ca să-și ia peștele de la piață, adică pe la patru și jumătate cel târziu. Deși de-a lungul timpului am fost frecvent chemat ca doctor în mijlocul nopții, nu pot spune că ora patru dimineața a devenit ora mea favorită, și niciodată nu am întâmpinat zorii trandafirii cu entuziasm.

La o cină festivă, recent, cu invitați doctori și profesori, una dintre ei (o persoana strălucită, cu succes în tot ceea ce făcea) a afirmat că pandemia ne-a învățat cât de dependenți suntem de oameni cu ocupații modeste. Până atunci îi consideram ca fiind de la sine înțeleși, precum mobila din casele noastre.

Dacă ceea ce spunea era adevărat, pandemia nu a făcut decât să reveleze ceea ce ar fi trebuit să fie perfect evident. Când Henry Mayheew a publicat cartea sa „Munca și săracii din Londra” în 1851, scriitorul  William Makepeace Thackeray  a spus că i-a scos în față (lui și tuturor celor ca el) ceea ce ar fi trebuit să fie și era vizibil de la ieșirea de pe poarta casei, dar pe care el și ei au ales să nu vadă deoarece nu era plăcut la vedere.

Abilitatea noastră de a trece cu vederea ceea ce ni se pare inconfortabil este foarte mare. Cu mai bine de 40 de ani în urmă, am stat cu un general indian în casa sa dintr-un cartier prosper din Dehli. Peste drum de casă era un teren mare pe care nu se construise încă nimic – ceva de neconceput astăzi – peste care se aflau niște ruine mogule. Imediat ce am ajuns, după ce am zburat mai bine de 4000 de mile, am vrut să mă uit la ruine, pe care generalul nu le analizase niciodată, deși erau vis-a-vis. A venit cu mine, mai mult în silă, iar pe drum am văzut niște adăposturi unde stăteau cei mai de jos oameni din societate. Erau niște oameni mititei care se tot mișcau și l-am întrebat pe general cine sunt. Generalul era un bărbat înalt și s-a uitat cu privirea peste adăposturi. „Nu văd nimic”, a spus cu o fermitate care, mai mult sau mai puțin, îi extermina pe acei oameni de pe fața pământului.

Unul dintre motivele pentru care excludem din perspectiva noastră ceea ce se află chiar în fața ochilor este pentru că (a) ne deranjează liniștea și (b) știm că nu putem face nimic. Dacă aflăm despre ceva ce nu ar trebui să existe, simțim că nu este moral să ignorăm acel lucru, așa că ne găsim o cale să nu știm. Mecanismul acesta nu e nici pe deplin conștient, nici pe deplin inconștient; avem cumva un simțământ că nu ne purtăm cum trebuie.

Dorința de a ocoli adevărurile evidente, dar incomode, și de a le permite oamenilor să fie în continuare orbi față de ele, le face grea sarcina politicienilor de a vorbi despre problemele reale cu care se confruntă societatea. În aceste condiții, aproape că am putea defini adevărul ca fiind ceea ce oamenii ocolesc sau nu doresc să audă.  Dorința a de ne păstra o viziune a lumii îndrăgită este un al motiv pentru ocolirea evidenței: preferăm viziunea noastră despre lume. O asemenea orbire voluntară nu este apanajul unei singure tendințe politice; aparține tuturor, e o trăsătură umană.

În lumea modernă – poate în toate lumile – orbirea s-a instituționalizat. Simpla existență a locurilor de muncă s-ar putea să depindă de ignorarea adevărurilor complexe. Interesele legitime sunt vizibile proporțional cu distanța de la care persoana le privește. Orice persoană crede că urmărirea intereselor sale legitime nu reprezintă altceva decât o manifestare a dorinței sale de a face bine în lume.

Un nivel înalt de educație este perfect compatibil, dacă nu chiar stimulează, anumite tipuri de obnubilare. Cei educați sunt adesea snobi, care îi privesc de sus pe cei needucați, nu din cauza comportamentului lor, care poate fi bun sau rău, ci din principiu, doar pentru că nu sunt educați și nu discută în abstract. Deci, Hamlet știe că Polonius se va înfuria când e luat drept un vânzător de pește; dar Hamlet știe la fel de bine că un vânzător de pește e mai probabil să fie un om onest decât un consilier, măcar și pentru motivul că viața lui depinde de onestitate, în timp ce pentru consilierii care, metaforic vorbind, mulți dintre noi am devenit, este o condiție esențială lipsa de onestitate.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.