Bombăneli și mormăieli

27/06/2022    |   de Theodore Dalrymple

Ca mai toți oamenii, îmi place să mă plâng (e umilitor pentru un intelectual să recunoască faptul că este ca mai toți oamenii). Dacă dai la o parte nemulțumirile din gândurile și conversația mea, nu prea mai am foarte multe de spus sau la ce să mâ gândesc. Dacă ar fi să aleg între o lume în care nu pot să mă plâng de nimic și o lume (așa cum e a noastră) în care sunt multe de care să te vaiți, aș alege-o fără să clipesc pe a doua.

Există, desigur, plângeri și plângeri. Unele sunt pur individuale sau egotiste, dar altele privesc probleme general care ating mulți oameni sau chiar societatea întreagă. Deci, o nemulțumire este emblematică pentru ceva dincolo de ea însăși și poate fi chiar utilă social, dacă nu chiar necesară. O nemulțumire care privește doar persoana în cauză se aseamănă mai degrabă cu văicăreală și slujește doar pentru a te înfunda în mlaștina psihologică a plângerii de milă.

Țara în care trăiesc din motive fiscale dar nu numai e celebră pentru problemele sistemului de sănătate, în special pentru greutățile pe care trebuie să le înfrunte bolnavii. Am lucrat la rândul meu în sistemul medical și am făcut tot ce-am putut ca să mai reduc din neplăcerile suportate de pacienți, dar ce efectul a fost limitat.

Am ajuns la vârsta în care sunt mai mult un client decât un furnizor de servicii medicale. Timp de câteva săptămâni am suferit de ceva care deși nu-mi amenința viața era suficient de neplăcut încât să nu mă lase să dorm noaptea. Nu vor intra în detaliile suferinței despre care bătrâni pot să vorbească aproape cu tandrețe unul cu altul, ca și cum ar exista un pact social între ei: mă prefac interesat de artrita ta, dacă tu te prefaci interesat de a mea. Am ajuns la vârsta la care, când vorbesc la telefon cu prieteni de-un leat cu mine, trec 10 minute până depășim faza buletinului medical, pentru a ajunge la subiectul conversației – presupunând, desigur, că scopul telefonului nu a fost buletinul medical.

În sfârșit, m-am hotărât să fac ceva ce am încercat să evit pe cât posibil: să mă duc la doctor. Există o clinică la vreo 400 de metri de casă, dar asta nu înseamnă că e ușor să-ți programezi o consultație. Vai, nu! Recepționistele sunt faimoase pentru felul în care protejează doctorii de pacienții care pretind că au nevoie să fie văzuți de medic și trebuie împiedicați prin orice mijloace să facă asta. Mesajul înregistrat la telefon le spune pacienților că dacă e ceva serios trebuie să meargă la spital, fără să-i mai deranjeze pe doctori.

Așa că, în momentul în care am ajuns la clinică, eram gata să mă plâng: nu pentru mine, bineînțeles, ci pentru toți ceilalți oameni care suferă din cauza obstrucționărilor recepționistei. Deja repetam în gând ce voi spune și mă antrenam să fac o poză de indignare socială. Le voi face viața un calvar până nu își îmbunătățesc serviciile.

„Puteți veni într-o oră?”, m-a întrebat recepționista. „Vă va vedea atunci un doctor.”

A fost ca o lovitură în plex. Nu mă așteptam la așa ceva. Nu aveam niciun motiv de mormăială, mă gândeam pe drumul spre casă unde așteptam să treacă ora.

M-am mângâiat cu gândul că măcar consultația îmi va da motive de bombăneală. Am tot spus că medicina nu mai e ce era: pe măsură ce progresează tehnic, dă înapoi la nivel uman, așa că pacienții sunt tratați ca niște mașini stricate, mai degrabă decât ca ființe umane. Cât de frecvent se întâmplă ca doctorii să nu-și scoată capul din computer pentru a-și privi pacienții, ca să nu mai vorbim de faptul de a-i examina. Așa că încă mai aveam speranțe că voi avea temei pentru nemulțumire.

Doctorul m-a chemat la ora exactă. Alt motiv de mormăială spulberat.

Doctorul era o tânără cu origini nigeriene crescută în Anglia. Aflase din computer despre mine, înainte de a păși eu pe ușă, așa că a fost capabilă să se uite la mine, și nu la ecran. Apoi – mirabile dictu – a început să mă consulte și a făcut-o cu atenție și competență. A cerut niște analize și mi-a spus să revin într-o săptămână.

Am plecat de-acolo amețit. Nu aveam nimic de comentat! Dimpotrivă, totul era bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Eram dezamăgit și înșelat pentru că nu avem motive de indignare! Nu eram vindecat, dar la momentul acela nu mă așteptam să fiu astfel, așa că nu puteam bombăni despre asta.

Nu mă simțeam nici recunoscător, deși i-am mulțumit doctoriței când am plecat. La urma urmei, nu am niciun motiv să mă simt recunoscător când lucrurile merg cum trebuie. Există deci o asimetrie între nemulțumire și recunoștință: oamenii se plâng când lucrurile nu merg cum trebuie, dar nu simt nicio recunoștință când merg astfel.

Poate că asta explică de ce oamenii sunt atât de indignați în pofida confortului fără precedent în care își duc viața. Pe măsură ce devenim tot mai sofisticați din punct de vedere tehnic, ca societate, dar la nivel individual dependenți de mecanisme despre a căror funcționare nu avem nicio idee, ne așteptăm ca viața să treacă la fel de lin ca un cuțit printr-un bloc de unt. Când lucrurile nu merg astfel – când se strică calculatorul, întârzie trenul, nu pornește mașina, se înfundă canalizare, banca are o problemă temporară, nu ajunge curierul cu pachetul – simțim o disperare disproporționată din cauza așteptărilor, deși neplăcerea suferită e minoră comparativ cu problemele și lipsurile pe care înaintașii noștri de acum o generație sau două trebuiau să le îndure, și făceau asta cu mai mult calm decât putem da noi dovadă.

Astfel, progresul nu aduce în mod automat binefacerile promise, tocmai pentru că ne schimbă așteptările în momentul în care, sau chiar imediat, după ce are loc. Cu cât mai mari așteptările noastre, cu atât mai mari frustrările și dezamăgirile față de niște probleme care abia dacă ar fi fost luate în calcul de oamenii din trecut (…)

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?