Adio, școală publică! Nu sunt eu de vină, ci tu.

Timp de șapte ani, am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu un aliat bun al școlii publice. În calitate de fost profesor, am simțit că îi datorez fidelitate sistemului: să vorbesc, să fac tot ce pot, să ajut acolo unde este nevoie de mine. Ca părinte al unui elev cu nevoi speciale, am crezut că sistemul nu îl va dezamăgi pe copilul meu, cât timp eu mă preocup și particip activ. Câțiva ani au fost extraordinari, dar mulți alții nu.

Am încercat să am răbdare cu toate temele pentru acasă mult prea profane, cu orele nesfârșite de testări obligatorii și timpul liber petrecut, fără supraveghere, pe gadgeturi. Am tolerat (cu greu) restricțiile puse pauzelor și jocurilor libere de afară. Le fel mi-a displăcut și metoda rușinii prin erau conduse clasele. Îmi spun că profesorii face tot ce pot, dată fiind lipsa de ajutoare și cerințele excesive de testare.

Am luat apărarea profesorilor de școală elementară cărora li s-a cerut să muncească mai mult pe mai puțini bani. Am ajutat să fie strânse cărți pentru clase fără biblioteci. Am adus sandvișuri și geci pentru copiii care duceau lipsă de hrană și îmbrăcăminte. Îmi spun că aceste mici eforturi sunt minimul pe care îl pot face pentru a ajuta școlile să facă ce trebuie într-un sistem care are dificultăți în a educa atât de mulți copii cu nevoie speciale.

Când copilul meu ajunge acasă stors de pe urma unei zile la școală, petrecute aproape exclusiv în testări pe calculator, îmi spun că măcar ajunge într-o casă iubitoare și creativă unde se poate detensiona, poate alege o carte sau să alerge pe afară. Chiar dacă o școală pare mai degrabă condusă ca o închisoare decât ca un loc care sprijină învățătura, îmi spun că toate aceste reguli și structuri și privarea de libertate îl învață pe copilul meu să aibă curaj și să fie rezistent. O singură direcție pe hol? Scaune fixe la prânz? Jocuri prestabilite în timpul liber? Prânz fără discuții?  Fără vestiare? Poate că băiatul meu va învăța să fie rezistent, dar va învăța, de asemenea, că aduții, în cea mai mare parte, pur și simplu nu au încredere în copii că vor face alegerile bune.

În ultima vreme, pare că nu se mai termină cu inventarea de scuze și cu agățarea de speranța că săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor va fi mai bine. Când îmi voi învăța lecția? Nu va fi mai bine. Cel puțin nu suficient de rapid pentru copiii mei.

Dacă tot insistăm să-i înghesuim pe elevi în școli și autobuze și plătim prost profesorii și subfinanțăm școlile și supralicităm testele, nu există niciun fel de speranță. Dacă insistăm pe distrugerea curriculumului, și pe scoaterea artelor și limbilor, și nu facem diferențe pentru copiii străluciți, de ce ar rămâne aceștia în sistem? Dacă vrem să-i facem pe copiii cu nevoi speciale să fie ca ceilalți, dar nu îi educăm pe profesori să-i includă cum trebuie, cum pot acești elevi să înflorească?

Pe vremuri susțineam că părinții care pot alege trebuie să aleagă școlile publice, pentru ca școlile noastre publice să triumfe. Am ales școlilele publice timp de șapte ani, aici, în Carolina de Nord, și nu am văzut decât cum situația se degradează din ce în ce mai tare. Așadar, mulțumesc, oricum, școală publică! Ia-mi dolarii din taxe și împarte-i la mase. Poate că acesta este noul meu argument: oricine poate să plece, trebuie să o facă.

Articol tradus de la https://www.huffingtonpost.com/entry/goodbye-public-school-its-not-me-its-you_us_5900e7bce4b00acb75f18414