Povestiri rusești de Crăciun

14/11/2022    |   de Ninel Ganea

Povestirile de Crăciun reprezintă aproape un gen literar în sine, care și-a câștigat o reputație pe măsură, mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Scriitori deveniți azi clasici, de calibrul lui Hans Christian Andersen și, mai ales, Charles Dickens, au conferit acestui tip de povestire o formă epică inconfundabilă, adresându-se în același timp celor mari și copiilor. „Fetița cu chibrituri” sau „Poveste de Crăciun” au fascinat generații, iar în multe familii au dobândit un statut aproape ritualic. Este, de pildă, mai mult decât emoționantă relatarea lui Nicolae Steinhardt din „Jurnalul Fericirii”: „Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun – dintotdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te frângâ – care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.”

Nu a trebuit să treacă foarte multă vreme până când tipul acesta de povești să fie adoptat de scriitori ruși, în a doua parte a secolului al XIX-lea, uneori cu trimiteri mai mult decât explicite la modelele occidentale. „Băiatul la Pomul lui Hristos” de F.M. Dostoievski reprezintă cumva o adaptare a unei povestiri germane și pare foarte apropiată ca atmosferă de „Fetița cu chibrituri”, în timp ce Leskov, în „Fiara”, glosează liber și reușește un adevărat tur de forță, plecând de la Scrooge al lui Dickens și de la viața Sf. Serafim de Sarov.

Așadar, povestirile de origine apuseană sunt binecunoscute, dar nu același lucru se poate spune despre operele similare ale marilor scriitori ruși. Și nu putem decât să regretăm această lipsă de popularitate, mai ales în condițiile în care adaptările și inovațiile rusești au reușit să se ridice cel puțin la nivelul originalelor occidentale de Crăciun, dacă nu chiar să le depășească. Forța scriitorilor ruși, despre care cineva spunea că, spre deosebire de toți ceilalți scriitori, nu par legați de pământesc, nu constă neapărat în vreun dat genetic sau rasial, cât în iradierea uneori discretă, alteori frontală, dar mereu prezentă a Bisericii.

Fie că e vorba de un autor ca Dostoievski, aflat mereu pe calea pocăinței, fie de Tolstoi, anatemizat, dar care moare la poarta mănăstirii Optina, de un Leskov, familiarizat în detaliu cu ritualurile și viața Bisericii, de un Cehov, cântăreț în copilărie la strană, de martiri ortodocși ca Nikiforov-Volgin sau Evgheny Pogozhev, scriitorii ruși rămân într-un dialog constant cu Biserica, chiar și în situațiile regretabile când nu se mai consideră fiii ei.

De aici survine o anumită atmosferă, o mireasmă de ceară și tămâie, o sensibilitate aparte, o căldură care mângâie chiar și în cele mai dezolante situații, un duh nelegalist, dar mai presus de toate o speranță dată de promisiunea vieții veșnice în Hristos.

Colecția de față, adresată atât părinților cât și copiilor, își propune să ilustreze atât capodoperele rusești ale genului, cât și această legătură oarecum tainică dintre cultura rusă și duhul ortodox. Drept urmare, am evitat atât povestirile cu un substrat mai degrabă folcloric păgân, cât și pe cele din preajma revoluției, în care accentul cădea excesiv pe ideea „socială”. Pe lângă povestirile scurte, care țin strict de literarură, am dorit să adăugăm câteva amintiri și memorii ale felului în care era sărbătorit Crăciunul în perioada imperială târzie, care, credem noi, completează tabloul pravoslvanic.

Nu în ultimul rând, un cuvânt de mulțumire trebuie să se îndrepte către Dan Cristian Comănescu fără ale cărui recomandări și sugestii acest volum ar fi fost cu mult mai sărac în conținut.

 

 



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *