Prea multe proteste

Într-o seară, în urmă cu câteva săptămâni, s-a întâmplat să trec cu soția pe lângă Centrul Regina Elisabeta a II-a din Westminister, Londra, în timp ce un grup restrâns dar vocal de oameni protesta. Noi mergeam la o cină, în apropiere.

Demonstranții, dintre care mulți purtau măști, strigau în continuu „drepturile transsexualilor sunt drepturile omului” , de parcă repetiția (despre care Napoleon credea că este singura tehnică retorică eficientă) ar reprezenta o garanție a adevărului. Se pare, ei protestau contra lui Helen Joyce, care ținea un discurs la Centru. Ea era autoarea unei cărți care mergea împotriva curentului și a ideologiei transgender. Întâmplarea face ca ea să fi fost la rândul ei invitată la cină, unde mi-a mărturisit că s-ar fi temut pentru siguranța ei, dacă nu era prin preajmă poliția.

În fine, în timp ce eu și nevasta trecea pe lângă protestatari ca și cum abia dacă i-am fi văzut, cineva a strigat „fascistule!”. M-am uitat să văd cine ar putea fi fascistul, dar n-am văzut pe nimeni, așa că mi-am dat seama că se referea la mine. Nu era nimeni altcineva care să fie luat în vizor, pentru că strada era goală.

„Eu, fascist!” Când mă uit în oglindă, nu văd un dur, deși recunoscu că mi-aș dori să arăt mai bine. Ce era atât de evident fascist la mine în timp ce treceam pe acolo?

După care mi-am dat seama: purtam un sacou de tweed asortat cu o cravată de lână. Tocmai acest costum amenințător l-a făcut pe demonstrant să mă numească fascis. Presupun că argumentul a fost de felul următor: fascismul e o mișcare a micilor burghezi,  eu eram îmbrăcat ca un mic burghez (un profesor, poate), drept pentru care și eu eram un fascist. Nu m-am oprit ca să-i demonstrez eroarea logică a silogismului.

Oricum ar fi, e curios că mulți dintre cei care susțin că se opun fascismului în zilele noastrea seamănă atât în gesturi cât și în vestimentați cu fasciștii. Culoarea lor favorită este negru și încearcă să-i reducă la tăcere pe toți cei care nu sunt de acord cu ei. Pe lângă repetiție, metoda lor retorică favorită este intimidarea. Adesea, funcționează.

Helen Joyce a mai ținut un discurs la Caius College, Cambridge, și după toate mărturiile a trebuit să se folosească de sistemul audio deoarece  demonstranții care se adunaseră afară – câteva sute, cu măști – făceau foarte mult zgomot.  Vorbitoarea a fost invitată la Cambridge de profesorul Arif Ahmend, un filosof care le-a spus celor care credeau că perspectiva ei e jignitoare că au libertatea de a nu participa. El a precizat că scopul invitației era de a discuta și dezbate perspectiva autoarei, nu de a o promova. Unii studenți care doreau să ia parte la dezbatere au trebuit să intre pe furiș, atât le era de frică de ostracismul colegilor lor.

Directoarea colegiului, o avocată pe nume Pippa Rogerson, le-a transmis un email tuturor studenților, spunând că perspectiva lui Helen Joyce e „jignitoare și exprimă ură față de toți membrii comunității noastre”, adăugând că „vom continua sa facem din Caius o casă incluzivă, diversă și bineprimitoare pentru studenți și profesori.” Pare că ideea ei de diversitate și ospitalitate dintr-o universitate nu include diversitatea opiniilor și dezbaterea, deși, ca să fim cinstiți, nu a căutat să interzică discursul. Cu toate acestea, ai impresia că dacă s-ar produce o ocupație precum cea suferită de francezi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, directoarea ar fi prima care ar colabora. În fapt, abia ar aștepta să facă asta.

Mult mai rău a fost ceea ce un profesor de sociologie, Manali Desai, le-a scris studenților: „ne pare rău pentru tulburarea pe care o produs-o emailul care promova discursul lui Helen Joyce. Ne-am dat seama că avem nevoie de un protocol mai strict pentru a ne asigura că nu promovăm materiale dăunătoare, așa cum a fost cazul cu acesta”.

Pasajul merită comentat. În primul rând, oricine scrie astfel nu are ce căuta într-o universitate. În al doilea rând, e foarte jignitor pentru studenți, pe care autorul îi consideră atât de fragili mental încât au nevoie de protecție din cauza unei invitații la un eveniment la care nu sunt obligați să participe. În al treilea rând, se presupune că a-i informa pe studenți de un eveniment este același lucru cu a-l promova, ca și cum toate evenimentele ar fi mitinguri politice.  E o viziune profund fascistă, dacă nu totalitaristă, a vieții intelectuale. În al doilea rând, ideea „avem nevoie de un protocol mai strict” e ceva extrem de sinistru, deoarece implică o autoritate, a celor care gândesc ca noi, prin care îi interzicem pe ceilalți, care au alte păreri, „noi” tinzând invariabil către „eu”.

Ceea ce e cel mai îngrijorător în tot acest eveniment este că o minoritate zgomotoasă dar mică a reușit cu o ușurință surprinzătoare să răstoarne, ba chiar să inverseze, tradiția liberei exprimări și cercetări. Societatea noastră s-a dovedit surprinzător de susceptibilă sau vulnerabilă la activismul monomaniacilor de tot felul. Problema e că o temă, indiferent care, reprezintă totul pentru monomaniaci, în timp ce pentru noi, restul, nu e altceva decât o altă temă printre altele, nici pe departe cea mai importantă.

Dacă îmi este permis aș vrea să introduc o notă personală. Cred că în toți acești ani am făcut ceva rău, deoarece nu am căzut pradă monomaniacilor. Am ținut mai multe discursuri dar niciodată, cu o singură excepție, nu am fost primit de o gloată. Și nici măcar atunci, nu protestau împotriva mea, ci a celui care urma să vorbească după mine.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la editura Contra Mundum.