Nikolka

21/12/2022    |   de Evghenii Poseleanin

Totul era pregătit pentru ospățul de după post. Plăcinta se rumenise și îi simțeai gustul dulce doar văzându-i crusta bine coaptă și unsă; bucata grasă de carne de berbec împrăștia în izbă o mireasmă ademenitoare; din oala cu borș fierbinte de varză, scoasă numai ce din cuptor, ieșea un abur gros. În izbă era aproape totul pus în ordine. În colțul sfânt cu icoana înnegrită a  Maicii Domnului Bucuria Tuturor celor necăjiți, și icoanele noi-nouțe cu rize[1]  din hârtie, fusese aprinsă candela.

            Prin geamuri aproape că nu se mai zărea lumină. Ziua se stingea repede. În ogradă, Miháila înhăma calul la sania de lemn. Era timpul să se pregătească pentru a merge la priveghere. Trebuiau să ajungă nu în parohie, ci într-un sat mare, Trehbratskoe, aflat la o depărtare de douăsprezece verste. Acolo era praznicul hramului.

            Nevasta lui Miháila, Maria, o muiere sprintenă, înaltă și rumenă, isprăvea cu repeziciune curățenia prin casă. Scoțând din cuptor friptura și plăcinta, le puse pe masă, le acoperi, și strigă la fiul ei vitreg, Nikolka, un băiețel de șapte ani, să ducă pisica în tindă și să nu o lase să intre în izbă, că poate îi trece prin cap să poftească la bucatele lor. Terminând cu pregătirile pentru masa de a doua zi, Maria începu să se gătească. Ea provenea dintr-o casă înstărită din Trehbratskoe și îi plăcea să iasă în evidență. Nu vroia să plece în te miri ce de acasă într-o asemenea zi. Și când îmbrăcă sarafanul înflorat cu nasturi bombați din argint, și își acoperi capul cu o broboadă roșie de mătase, își puse deasupra cojocul acoperit cu un postav albastru subțire, se făcu și mai impunătoare și arătoasă.

            În izbă intră Miháila, răspândind după el rotocoale de aer geros, și începu, de asemenea, să se îmbrace sărbătoresc. Numai Nikolka nu avea nimic nou. Totuși el își luă cămașa spălată, își îmbrăcă anevoie cojocul scurt, peticit, și, stând într-un ungher, își aranjă cu grijă șapca mototolită, pe care în zilele obișnuite o punea pe cap fără să-i pese de cum arată. Miháila se uită de câteva ori pe furiș la fiul său. Poate i se făcu milă că băiatul nu are haine noi de sărbători. Sau poate se gândea că ar fi fost altfel dacă mama lui Nikolka era în viață. Dar Nikolka nu se gândea nici la mama sa, nici la haine noi. El se străduia să stea cât mai cuminte, ca să nu o supere cu ceva pe mama vitregă. Era foarte bucuros că îl luau cu ei în sat, și își dorea să urce cât mai repede în sanie, unde nu mai aveau deja de ce să-l ocărască.

            În Trehbratskoe trebuiau să rămână peste noapte la rudele Mariei și abia după prânz, să se întoarcă acasă. Toate acestea îl entuziasmau pe Nikolka. Terminându-și pregătirile, Miháila se înfășură mai strâns pe deasupra cojocului cu un suman larg și își încinse mai bine brâul. Maria își adăposti la piept copilul său de un an, stinse focul, lăsând aprinsă doar candela, și ieșiră cu toții afară; Miháila și Maria se așezară în față, iar Nikolka se culcă foarte confortabil în spate, și astfel o luară din loc.

            Calul sătul și puternic alerga vesel. Învârtoșată de gerul aspru, zăpada, șuiera sub tălpile saniei, care aluneca drept și lin. Pe maldărul îngust de paie, fiind acoperit deasupra cu sumanul vechi al tatălui său, lui Nikolka îi era cald. Mai întâi, privi multă vreme în sus, la cerul care sclipea cu o mulțime nesfârșită de stele ce tot continuau să răsară, apoi la luminițele din casele satelor ce le ieșeau în cale, după aceea, la nemărginirea întunecoasă ce învăluia sania din ambele părți, din spate și din față. Apoi, din pricina mersului lin și al tihnei din jur, Nikolka începu să picotească. Cuprins de toropeală, simțea că sania intrase deja în pădure și, dacă ar fi fost singur, i s-ar fi făcut groază, dar așa, cu familia lui în sanie, era mai bine decât în câmp. Din ambele părți, brazii înalți și copacii rămași fără frunze, păreau că îmbrățișează drumul îngust, iar liniștii de până atunci îi luă locul un fel de șoaptă neîntreruptă, stranie și tainică. Dumnezeu știe la ce se gândea Nikolka.

            Și-ar fi dorit să fie vară, când în poienițele din această pădure, în iarbă, înfloreau florile și se coceau poamele, iar pe lângă movilițele de pământ se iveau ciupercile; ori se gândea la sat, la biserica plină de luminițe arzânde,  cântări răsunătoare și lume cu bucurie sărbătorească, sau își dorea  ca cineva să-l alinte. Însă lui Nikolka îi plăcea, totuși să picotească în sanie în acea seară, în mijlocul pădurii, toropit de zgomotul odihnitor al năplaților[2].

            Deodată, ceva îl făcu să privească în urmă. Eliberându-și capul de sub caftan, el se uită spre drum. Nu foarte departe de sanie, alerga ceva nedeslușit, negru, și în această negreală străluceau, parcă, niște scântei săltărețe. Lui Nikolka i se făcu frică. El se ridică repede în genunchi pe sanie și se uită la cal peste umerii tatălui său. Calul tremura și își ridică urechile, mișcând speriat din ele.

-Ce te tot fâțâi?, îl întrebă nemulțumită maștera[3]. În glasul ei se simțea neliniște. Nikolka se întoarse încă o data îndărăt. Scânteile se apropiau. Zgomotul haitei se auzea tot mai aproape.

-Tătuțule, lupii!, strigă Nikolka.

Miháila vedea totul. El a simțit pericolul când calul își ciuli urechile și, dându-și seama că nu poate să facă nimic, doar se ruga lui Dumnezeu să-i îndepărteze de nenorocire. El nădăjduia că lupii sunt puțini și că cineva îi va ajunge din urmă și se vor apăra împreună. Mânându-și calul, el privi înapoi: o haită întreagă de lupi alerga după ei. Calul fugea din toate puterile, însă distanța dintre haită și sanie se făcea tot mai mică.

-Ține-te, a strigat Miháila, stați toți grămăjoară. Dumnezeu este milostiv, poate vom scăpa!

Și, ridicându-se, începu să biciuiască neîndurător calul, până la sânge. Înălțându-și capul, acesta părea că se  lungește deasupra pământului. Înfricoșată cumplit, strângându-și copilul la piept, Maria privea înainte. Miháila se întorcea întruna să privească îndărăt. În spatele Mariei, cu fața către lupi, stătea în genunchi Nikolka. El auzea deja suflarea fiarelor și înțelegea că atunci când lupii îi vor ajunge din urmă, se vor arunca mai întâi asupra lui. El nu plângea, nu țipa, nu se zbătea, ci încremenise cu totul.

            „Ține-l pe Nikolka, pe Nikolka!”, îi striga Miháila Mariei.

Însă Maria stătea nemișcată. Haita îi ajungea din urmă. Botul lupului din față atingea deja sania. Într-o clipă el alerga lângă ei. Îndată, sania avea să ajungă chiar în mijlocul haitei. Scânteile înfricoșătoare ale ochilor de lup scăpărau din toate părțile și se auzea răsuflarea grea a fiarelor. Deodată, Maria se ridică, și, continuând să-și țină cu o mână copilul ei, cu cealaltă îl înșfăcă pe Nikolka de cojoc și, cu o putere năprasnică și cu un strigăt sălbatic, îl aruncă în haita lupilor.

„Tătuțule, tătuțule!”, se auzi în văzduh.

            Dar sania zbura mai departe. Calul scos din minți îi ducea cu înverșunare. Oare i se întunecase mintea lui Miháila, oare nu auzea cum îl strigă fiul său? El, însă, biciuia în continuare animalul înnebunit. Iar acolo, în urmă, pe zăpada albă se zărea haita întunecată ce îl înconjurase pe băiețelul aruncat din sanie.

Când maștera îl aruncă lupilor pe Nikolka, în afară de groaza nemărginită, care îl pătrunse ca un frig de moarte până la oase, el își dădea seama cu claritate: „mă vor mânca”. Și, închizând ochii, rămase culcat la pământ, fără a încerca să se ridice. Dar, între timp, se făcu liniște. Din pricina că lupii nu s-au aruncat de îndată asupra lui, se înspăimântă și mai tare. Cu un efort cumplit, de parcă aștepta să-și vadă moartea cu ochii, el se încumetă să și-i deschidă. Lupii nu mai erau. Pe zăpadă era cald.

Și, deodată, ceva radios, ceva ce nu simțise niciodată în viață, îl învălui pe băiețel. Dintr-o anume pricină, el înțelese clar că este salvat. Un fel de putere stătea în jurul său, în pădure, printre copaci. Ea cobora din cerul înalt și îl mângâia, îl însuflețea. Această putere alungase undeva înfiorătoarea haită de lupi și, triumfătoare, umplea cu har și bucurie întreaga pădure. Era o putere netrupească. Ea se așternea deasupra pământului și revărsa în jurul ei tihnă și mângâiere. Acolo unde se apropia, vălul de zăpadă se făcea și mai alb, stelele din cer străluceau mai luminos și cu mai multă bunăvoire, și toate întâmpinau cu slavă sosirea Pruncului Sfânt. Pământul simțea această putere dătătoare de viață. Și înaintea procesiunii sale, brazii cărunți își aplecau vârfurile lor mândre, iar sub giulgiul de zăpadă, această putere săvârșea lucruri de nespus.

Prin venele copacilor, începu să curgă, urcând de la rădăcini, sevă plină de viață, zăpada se acoperea sub razele soarelui cu iarbă verde și proaspătă, florile înfloreau. Gingașul ghiocel, lăcrămioarele pure, mușețelul alb, floarea albastră de nu-mă-uita, viorelele pline de vlagă binemirositoare, au răsărit acolo unde în urmă cu un minut se așternea zăpada înghețată, iar în căușurile violet ale clopoțeilor se auzea un clinchet subțirel și vesel…

Roiuri de libelule diafane cu aripi transparente, și fluturi ușori, se roteau deasupra florilor  înflorite…

Ridicând pojghița de gheață care se topise într-o clipă, pâraie luminoase susurau, grăbindu-se să ajungă mai repede la râurile mari, la marea îndepărtată și caldă…

Peste tot pe unde trecea această putere, era viață triumfătoare și nemuritoare, și nu era acolo nici plângere, nici strigăt, nici durere…

Și pe deasupra acestei înseninări și bucurii, trecea ea, puterea a tot iertătoare și atotbiruitoare…

În jurul ei se auzea zborul liniștit al unor aripi ușoare, răzbăteau ecourile unui cântec ce a fost cântat din cer într-o noapte la fel ca aceasta, sărmanului pământ izbăvit, și a fost auzit atunci de câțiva păstori…

În orașele mari acele ecouri au fost înăbușite de forfotă, dar în pădure ele erau ascultate de natura deșteptată, ce răspundea printr-un radios murmur al vieții. Iar când această putere dispăru, în pădure se făcu din nou frig, liniște și înfricoșător. Dipăruse pârâul șopotitor, florile de abia înflorite, fluturii ce zburau dintr-un loc într-altul…

Nu mai era nici copilul…

Doar urmele năplaților și ale labelor de lup se vedeau ca și mai înainte pe zăpadă. Stelele luminoase licăreau vesel pe cer, iar brazii bătrâni începură o conversație neînțeleasă despre ceea ce văzuseră…

Scăpând de lupi, Miháila și Maria se aflau într-o stare îngrozitoare. Locul gol, înfricoșător, din sanie, unde stătea Nikolka atunci când ieșiră din ogradă, căsca înaintea lor o cumplită dezvăluire. Ei nu se încumetară să se întoarcă înapoi ca să-l saveze pe Nikolka. Era îngrozitor să meargă înainte, era îngrozitor să se gândească la biserică. Mințile lor erau încețoșate. Ei nu schimbară nicio vorbă și intrară mohorâți în sat.

Din depărtare, în liniștea nopții geroase , răzbătea dangătul sonor al clopotului ce anunța începutul slujbei. Curând se deschise biserica, aflată ceva mai departe de casa boierească, pe un loc înalt, ce se vedea din depărtare. Lângă biserică se auzea zgomotul mulțimii de oameni care nu reușise încă să pătrundă înăuntru. Saluturile și schimburile de vorbe, strigătele aruncate cailor, șuieratul tălpilor de sanie și al pașilor pe omătul întărit, se auzeau limpede în văzduhul nemișcat, încremenit, de frig. Băieții săltau pe zăpadă pentru a se încălzi și suflau în palme; cei care veniseră pe jos, se așezau să se odihnească pe ridicătura gardului de piatră; cei care intrau în Biserică își scoteau șepcile în pridvorul cu bolta înaltă, și își făceau cruce. Prin ușile largi de sticlă se vedea lumina puternică dinăuntru și mulțimea care fremăta.

Numai Miháila și Maria intrară în biserică fără bucurie, cu inima grea. Încă din sat li se păruse că feciorul din ograda rudelor, căruia îi dăduseră calul pentru a-l îngriji, îi privea cu suspiciune. Nu puteau să răspundă celor ce le dădeau binețe; nu îndrăzneau să se uite în ochii nimănui, nu îndrăzneau să meargă în față și se opriră lângă ușă.

Înaintea lor se vedea altarul. Ardeau multe lumânări în fața icoanelor, la acestea se adăugau altele noi, însă ei nu se încumetară să aprindă nicio lumânare. Miháila tânjea după fiul său, iar Maria era chinuită de un regret mistuitor.

I se părea că vede o altă femeie, pe mama lui Nikolka, și că această femeie o privea stăruitor cu ochii plin de tristețe, iar în urechile Mariei se auzea o șoaptă îngrozitoare: „Ce ai făcut cu el?”

Slujba își urma cursul ei. Se citise Hexapsalmul[4]; apoi se deschiseră Ușile Împărătești;  Cartea lui Solomon a fost așezată lângă icoană, în mijlocul Bisericii, și se auziră mărimurile către Pruncul născut. Apoi preotul merse în altar să cădească, iar glasurile copiilor de la școala din sat începură să repete încet și armonios cuvintele mărimurilor. Atunci, Maria, uitându-se înainte cu ochii bulbucați, îl zgâlțâi pe soțul ei.

-Vezi?, spuse ea, aproape sufocându-se, suflețelul lui Nikolka umblă prin Biserică.

-Văd, răspunse Mihá

Într-adevăr, Nikolka, în cojocelul vechi și în pâslari, ținând în mâini șapca veche, mergea prin biserică, fiind văzut doar de Miháila și Maria. El mergea în urma preotului, intră după el în altar, ieși înapoi, și veni după el prin Biserică. Iar atunci când părintele se opri să cădească în direcția lui Miháila și a Mariei, Nikolka făcu o plecăciune adâncă înaintea lor.

-Hai să mergem acasă. Nu mai pot, îi șopti Maria bărbatului ei și ieșiră din biserică, plecând spre casă pe altă cale.

      Maria nu îndrăznea să se roage, dar în mintea ei stăruia un gând – că Dumnezeu e mare și că El ar putea să facă în așa fel, ca și cum nimic nu se întâmplase. Cu sufletul zdrobit, dându-și seama că este ultima dintre păcătoase, a intrat în izbă. Candela pâlpâia înaintea icoanei Maicii Domnului bucuria tuturor celor necăjiți și ale chipurilor în rize de hârtie aurită. Pe laviță, sub icoane, îmbrăcat în cojocel, cu șapca pe cap și pâslarii în picioare, dormea liniștit, viu și nevătămat Nikolka…

      Iar peste tot pământul, în acea noapte, trecea atotbiruitoarea putere a lui Dumnezeu.

 

                                                                        Traducere din limba rusă de Angela Voicilă

Povestirea face parte din volumul „Povestiri rusești de Crăciun” apărut la editura Contra Mundum.

[1] Riză – ferecătura de pe icoană

[2] Tălpi de sanie

[3] Mama vitregă

[4] Cei șase psalmi ai Utreniei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *