Am avut recent șansa de a revedea celebrul (și totuși atât de remarcabilul) film documentar pe care Leni Riefenstahl l-a făcut despre Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936. M-a surprins un mic detaliu care nu era introdus intenționat și care nu putea surprinde pe nimeni la momentul la care a fost făcut filmul. Într-o secvență dedicată canotajuluil, camera a înregistrat fața unuia dintre membrii echipajului, la apogeul cursei. Trăgea la rame cu toată puterea lui, iar în tot acest timp ținea o țigară în gură.
Imaginea nu a durat mai mult de două secunde, dar a fost uluitoare. La vremea aceea, era ceva atât de spontan, familiar și natural; astăzi, ne pare o altă epocă.
În zilele noastre, se acceptă ca participanții la Jocurile Olimpice să se îndoape cu tot felul de anabolizanți (pe care autoritățile au grijă să nu-i controleze, cu excepția folosirii unor metode a căror ineficiență este dinainte garantată). Dar dacă un sportiv intră pe stadion cu țigara sau cu pipa în gură, ți-e frică să te gândești ce l-ar putea aștepta.
Cu siguranță, ar fi închis într-o casă de nebuni, asta dacă nu ar fi lapidat pe loc de gloatele indignate.
Dar de ce ne transmite atâta nostalgie această imagine dintr-un vechi film documentar? Ne e cumva pentru că ne aduce dintr-odată amintiri despre o epocă trecută, când încă mai era posibil să participi la o competiție sportivă doar de dragul participării?