Nimeni nu știe ce ar trebui să țintească o politică culturală, ce mijloace ar trebui să întrebuințeze, sau cum ar putea să conducă la legislație ori la alte inițiative politice. Din acest motiv, în filosofia Partidului Conservator, considerațiile despre cultură sunt marginale. Și mai rău, ca în atâtea domenii ale vieții politice, conservatorii par să fi abandonat Stângii acest teritoriu fecund.
Iată un exemplu: Consiliul Artelor a refuzat finanțarea pentru Festivalul de Muzică Engleză, o inițiativă dedicată uneia dintre cele mai mari și mai puțin cercetate moșteniri ale culturii noastre naționale. Consiliul a avut obiecții față de cuvântul „englez”, și față de tot ceea ce înseamnă el cu referire la fidelitate statornică, decență de modă veche, iubirea față de țara noastră și față de trecutul ei. Pentru establishmentul artistic, cultura trebuie să fie anti-națională, demolatoare, negativă. Încercările mele de a-i convinge pe politicienii conservatori, inclusiv pe ministrul Culturii, de a se ralia acestei cauze au fost întâmpinate cu tăcere. Cui îi pasă de Granville Bantock, Arnold Bax sau Ivor Gurney și ce au ei de-a face cu PIB, TVA sau orice altă colecție de litere pe care guvernul le citează în locul unei filosofii?
Această neglijare a culturii reprezintă o greșeală, și mai jos prezint trei argumente pentru acest punct de vedere:
- Conservatorii sunt, la modul ideal, ființe umane împlinite, atașate de forme și practici de viață care ar putea fi descrie rezonabil descrise drept culturale: tind să creadă în valorile familiei și în răsplățile vieții de familie, și să aibă o dragoste pentru literatură, artă, muzică și frumusețe naturală. Gusturile lor variază, dar gravitează spre lucruri serioase și trainice, și, într-adevăr, simțul lor cu privire la seriozitatea vieții umane îi îndreaptă înspre direcția conservatoare. Îi mâhnește să creadă că nu există altceva în privința conservatorismului decât bucăți disparate care pot fi traduse în politici economice, și ar fi mângâiați de spectacolul unui partid care susține valorile culturale pe care ei le împărtășesc.
- Politicile culturale s-ar putea să fie lipsite de sens, dar politicile influențate de cultură sunt o constantă. Iar când cultura este trivială sau ideologică, politicile pot fi foarte distructive, după cum putem vedea în educație, multiculturalism și în ascensiunea poliției gândirii stângiste. A avea încredere în fundamentul cultural reprezintă o condiție necesară pentru a avea decizii politice de durată și solide.
- Este bine pentru imaginea conservatorismului să nu fie caricaturizat ca un consorțiu de afaceri sau drept o conspirație neoliberală. Ar trebui de asemenea să fie cercetate îndrăzneț problemele mai adânci, și să aducă contribuții rezonabile, dar nu beligerante, la dezbaterile care ocupă mintea oamenilor inteligenți de astăzi: religie și ateism, social media, cultura pop, destinul muzicii adevărate, arhitectura și orașul.
Aceste trei argumente sunt circumstanțiale. Mai puțin circumstanțială este nevoia de a recunoaște că inima conservatorismului nu este economică, ci poetică. De la Burke la Oakeshott gânditorii noștri conservatori au fost mânați de poezie, de apelul la imaginație, de ecolul vocilor venerabile din viața și arta care ne înconjoară.Chiar și astăzi, în țara noastră mutilată, conservatorismul cucerește tinerii prin perspectiva peisajului sacru, așezat încântător, și prin frumusețea manierelor simple. Lupta noastră este pentru apartenență și își are rădăcina într-un simț al frumosului lucrurilor și în nevoia de a răspunde cu recunoștință față de acesta. Iată adevăratul motiv pentru care conservatorii doresc să protejeze instituțiile, moștenirea noastră culturală și educațională. Este motivul real pentru care ne opunem dorinței stângiștilor de a elimina totul de dragul unei egalități care poate fi atinsă doar atunci când nimeni nu mai are nimic.
Și, vai, mai e ceva: ceea Oakeshott numea „vocea poeziei în conversația omenirii” se face rar auzită la cei pe care-i alegem în parlament.