Jocul de-a acuzațiile

Este mult mai ușor și mult mai distractiv să critici un comportament urât decât să te comporți bine. Critica are plăcerile ei, printre  care și jena sau ceva mai rău, ce i-o provoci persoanei incriminate. Ne place să ne gândim la remușcările pe care i le producem cuiva ca urmare a vorbelor noastre. Și totul în numele dreptății! O încântare dublă.

Cele de mai sus sunt un preambul la o mică povestire. În Anglia am o casă în apropierea unei biserici, adică e pe o stradă construită în jurul unei biserici. Acolo a fost o biserică timp de sute de ani, dar acum clădirea a fost restaurată de victorieni (altfel s-ar fi prăbușit). Dar încă are o fantă pentru leproși, o mică deschizătură verticală prin care leproșii puteau lua parte la liturghie. Acum nu mai avem nici leproși, nici liturghie.

Locurile de parcare din jurul bisericii sunt la mare căutare. După cum știu probabil mulți dintre cititori, problema locurilor de parcare poate stârni dispute aprige. Au fost uciși oameni din cauza locurilor de parcare, iar zilele trecute am citit în ziar un articol despre un om care a a atacat și a distrus o mașină care a parcat pe locul său, în pofida faptului că omul nu avea mașină, nu conducerea și nu folosise locul de parcare vreme de 12 ani. Încălcarea drepturilor sale era pur simbolică, dar războaie serioase au fost purtate pentru nimicuri.

În fine, există un grup de WhatsApp unde se discută chestiuni de interes comun pentru rezidenții de lângă biserică.  Iar una dintre problemele care îi stimulează cel mai tare pe locuitori este obiceiul unor oameni de a parca fără atenția și a ocupa două locuri în loc de unul. E vorba de principiu, nu de faptul că un om nu poate găsi un loc de parcare, din cauza neglijenței primului.

Recent, cineva a postat pe grupul amintit o fotografie a unei mașini parcare prost și ocupând două locuri. Fiind vorba de puțini oameni care trăiesc acolo, proprietarul mașini a fost ușor de identificat. Fotograful a scris sub poză: „Premiul anual pentru parcare egoistă”.

Proprietara mașinii a postat apoi spunând că îi pare rău că a parcat atât de prost, dar cum tocmai se întorsese de la o înmormântare a unei rude apropiate, avea altele pe cap decât o parcare bună.  Furia oamenilor s-a transformat imediat în simpatie pentru pierderea suferită de femeie și chiar în furie la adresa celui care a pus fotografia inițial. Fragilitate, numele tău este indignare.
Care e morala poveștii? Să parchezi fără să te interesezi de ceilalți este fără îndoială, blamabil, deși la scara ticăloșiei umane nu e mare lucru. Pe de altă parte, indignarea aceasta cetățenească, facerea de râs și denunțurile sunt adesea manifestări ale sadimului mai degrabă decât un zel pentru binele public (care are la rândul său problemele sale).

În același timp, dacă încălcările minore ale civilității trec neremarcate, ele vor crește atât ca număr, cât și ca gravitate. Când merită ca asemenea încălcări să devină obiect de expunere publică rămâne o chestiune de discernământ și nu pot fi trasate așa ușor reguli în direcția aceasta.

În cazul de față, probabil că persoanei care a făcut poza nu i-a trecut un moment prin minte că șoferul vinovat ar fi putut avea alt motiv  de a parca așa decât egoismul.

Pe de altă parte, scuza oferită de șofer îmi apare cumva ca fiind la fel de facilă. Ce aș fi făcut eu dacă aș fi parcat la fel și aș fi apărut în poză pe grup? Nu am niciun dubiu că aș fi putut și chiar aș fi găsit fără greutate o scuză; chiar și cea mai puțin imaginativă persoană poate găsi cu viteza luminii o scuză pentru ceea ce a făcut greșit și pentru ce a fost acuzat. Eram foarte obosit după o zi extenuantă, abia mă întorsesem de la un bolnav, am fost la doctor deoarece aveam un simptom care putea indica o boală gravă, etc., etc.  Și nu sunt sigur dacă aș fi fost foarte îngrijorat dacă scuza e adevărată sau nu, deoarece nu ar fi putut verifica.

În fapt, mă tot chinuie de mult o problemă și anume dacă e mai rău (sau mai bine) să fi acuzat pe drept sau pe nedrept. Ambele au avantajele și dezavantajele lor psihologice. A fi acuzat pe drept te face să te confrunți cu ceea ce ai făcut, ceea ce e întotdeauna neplăcut. A fi acuzat pe nedrept, deși are consecințe groaznice în practică, dacă falsitatea și nedreptatea acuzației nu ies în cele din urmă la iveală, îți oferă cel puțin mângâierea că te simți superior moral față de acuzatori.

Partea tristă este că cei acuzați pe drept sunt adesea capabili să-și nege vina cel puțin la fel de convingător ca cei acuzați pe nedrept. Nu sunt cea mai naivă persoană din lume, dar uneori am crezut niște lucruri susținute cu vehemență, care s-au dovedit a fi false.

Îmi aduc aminte în copilărie, cum negam până la lacrimi prostiile pe care le făceam, ajungând uneori să și cred pe jumătate acest lucru. La urma urmelor, cine, și aici mă includ și pe mine, ar putea da o asemenea reprezentație vehementă și aprigă dacă nu ar crede în apărarea adevărului? Sughițam, plângeam, țipam, băteam din picior; drept pentru care, ceea ce spuneam era adevărat. Nu eram un psihopat complet, deoarece undeva, o mică voce – aproape că o puteam localiza geografic în capul meu – îmi tot repeta: „Hai las-o baltă, știi foarte bine că nu e așa.”

Oricum ar sta lucrurile, revărsarea de simpatie pentru femeia care a parcat greșit, m-a făcut să mă simt un pic nelalocul meu, ca și cum aș fi consumat prea repede prea multe bomboane de ciocolată – ceea ce în treacăt fie spus, am tendința să fac, dacă se ivește ocazia. Bineînțeles că nu e vina mea. Așa m-am născut.

Theodore Dalrymple este autorul volumului „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.