Ca în familie

S-a întâmplat… zău, pe cuvântul meu, uneori mi se pare ca s-a întâmplat acum trei sute de ani, atât de multe evenimente, persoane, oraşe, succese, insuccese, bucurii şi dureri se află între ziua de astăzi şi cea de atunci. Locuiam pe vremea aceea la Kiev, la marginea cartierului Podol, lângă colina Alexandrovskaia, în camerele mobilate „Portul Niprului”, proprietatea unui fost bucătar de vapor – dat afară din slujbă din pricina beţiei – şi a soţiei sale, Anna Petrovna, o adevărată hienă prin perfidia, lăcomia şi răutatea ei.

Eram şase locatari permanenţi, toţi oameni singuri. În camera nr. 1 locuia cel mai vechi dintre chiriaşi, un fost negustor, care avusese un magazin de articole ortopedice şi corsete, dar îşi pierduse toată averea la jocul de cărţi. Câtva timp muncise ca vânzător de prăvălie, însă patima pentru joc îl scosese cu totul de pe făgaşul normal. Acum ducea o viaţă dezordonată şi fără nici un rost. Ziua dormea, iar seara târziu îşi făcea veacul prin nişte taverne clandestine, destul de numeroase, pe malul Niprului, lângă portul cel mare. Ca toţi cei ce joacă nu din calcul, ci din pasiune, era darnic, politicos şi cu o privire de om nefericit.

La nr. 3 locuia inginerul Butkovski. Dacă-l credeai pe cuvânt, absolvise institutele: silvic, minier, de drumuri şi de tehnologie, fără a mai pune la socoteală o şcoală superioară din străinătate. Şi, într-adevăr, în ceea ce priveşte cunoştinţele de tot felul, semăna cu un cârnat bine îndesat sau cu o valiză pe care cineva care se pregăteşte de drum o încarcă peste măsură cu tot felul de boarfe, apasă capacul cu genunchiul şi o încuie cu mare greutate, dar când s-o deschidă, totul sare dintr-o dată afară. Vorbea cu uşurinţă şi chiar fără a fi rugat despre navigaţie, aviaţie, botanică, statistică, dendrologie, politică, fosilele de brontozauri, astronomie, fortificaţii, septacorduri şi dominante, creşterea păsărilor, legumicultură, împădurirea râpelor şi canalizarea oraşului. În fiecare lună trăgea câte o beţie, care dura vreo trei zile. În timpul acesta vorbea numai franţuzeşte – şi tot în franţuzeşte scria şi scurtele bileţele prin care cerea bani foştilor lui colegi ingineri. Apoi zăcea vreo cinci zile sub pătura lui cadrilată englezească, pentru a-și veni în fire şi transpira. Nu se mai ocupa cu nimic altceva în afară de trimiterea la ziare a tot felul de scrisori în legătură cu diverse evenimente: asanarea mlaştinilor din Polesie, descoperirea unei stele noi, fântânile arteziene etc. Dacă se întâmpla să aibă bani, îi băga între foile diferitelor cărţi de pe etajeră, şi era bucuros ca de o surpriză când îi găsea. Îmi amintesc cum spunea adesea, graseind:

– Dgagul meu. Ia te gog de pe gaft volumul ai patgulea al lui Elisue Rheclus. Întghe pagina a doua suta şi a tghei suta, cghed că găseşti cele cinci guble pe caghe ţi le datoghez.

Era complet chel, cu barbă albă şi favoriţi cărunţi, înfoiaţi.

La nr. 8 locuiam eu. La nr. 7 stătea un student cu un obraz gras, imberb, cam bâlbâit, un fel de „băiat al mămichii“, acum procuror cu renume, iar la nr. 6, Karl, de origine germană, inginer de drumuri, un individ gras de la Ostsee, băutor de bere, căruia îi tremurau mereu mâinile. Nr. 5 era ocupat de Zoia, o prostituată, pe care patroana o respecta mai mult decât pe noi toţi. În primul rând, plătea pentru cameră mai mult decât noi, în al doilea rînd, plătea totdeauna înainte, iar în al treilea rând, nu supăra niciodată pe nimeni cu nimic fiindcă nu aducea acasă decât arareori clienţi, şi numai dintre cei mai serioşi, mai în vârstă şi mai liniştiţi, iar de cele mai multe ori îşi petrecea noaptea printr-alte hoteluri.

Trebuie să spun că ne cunoşteam toţi, dar trăiam destul de răzleţi unul de altul. Uneori împrumutam unii de la alţii esenţă de ceai, câte un ac, aţă, apă clocotită, un ziar, cerneală, plicuri şi hârtie.

În adăpostul nostru se aflau cu totul nouă camere, locuite permanent. Celelalte trei erau ocupate de perechi întâmplătoare pe câte o noapte sau pe câteva ore. Dar noi nu ne supăram fiindcă eram obişnuiţi cu orice.

Începuse năvalnica primăvară a sudului. Gheaţa de pe Nipru se topise. Fluviul se revărsase atât de tare, încât inundase malul stâng al Cernigovului, cât vedeai cu ochii. Nopţile erau întunecoase şi calde, iar ploile, scurte, dar îmbelşugate. Seara, abia de zăreai pe copaci verdele-închis al mugurilor, iar dimineaţa, la trezire, vedeai strălucind cu gingăşie primele frunzuliţe.

A venit Paştele cu noaptea lui cea minunată plină de bucurie şi măreţie. Nu aveam cu cine ciocni un ou roşu şi hoinăream singur prin oraş, intram în biserici, mă uitam la procesiuni, la iluminaţie, ascultam cântecele şi dangătul clopotelor, admiram feţele drăgălaşe ale copiilor şi ale femeilor scăldate în lumina caldă a lumânărilor. Mă copleşise un fel de tristeţe tulburătoare, dulce, uşoară şi molcomă, de parcă-mi părea rău de puritatea şi seninătatea pierdută a copilăriei mele.

Când m-am întors acasă, m-a întâmpinat servitorul Vaska, un băieţandru şiret şi vioi. Ne-am spus unul altuia „Hristos a înviat!”. Apoi Vaska m-a anunţat, zâmbind până la urechi şi dezvelindu-şi dinţii şi gingiile:

-Domnişoara de la nr. 5 v-a rugat să treceţi pe la dânsa.

M-am mirat puţin. Nu vorbisem niciodată cu domnişoara aceasta.

-V-a trimis şi un bilet, a urmat Vaska. Iată-l pe masă.

Am luat foaia liniată, ruptă dintr-un registru, şi sub cuvântul tipărit „Credit”, am citit următoarele:

„Stimate nr. 8,

dacă nu aveţi altă treabă şi nu-ţi este scârbă, vă rog foarte mult să vii în camera mea să gustaţi din pască sfinţită.

Zoia Kramarenkova pe care o cunoaşteţi”.

Am bătut la uşa inginerului, ca să mă sfătuiesc ca el ce să fac. L-am găsit în faţa oglinzii, străduindu-se să-şi aranjeze cu degetele răsfirate barba căruntă şi neîngrijită. Purta o haină cu luciu la coate, iar la gulerul uzat al cămăşii, îngălbenit pe margini, o cravată albă.

Primise şi el o invitaţie asemănătoare aşa că ne-am dus împreună.

Zoia ne-a întâmpinat în prag, scuzându-se şi roşind. Avea faţa obişnuită, tipică a prostituatei ruse – buze moi, blânde, lipsite de voinţă, nasul ca un cartof şi ochii cenuşii, fără sprâncene, puţin bulbucaţi. Dar zâmbetul ei din seara aceea, lipsit cu totul de artificialitate, sfios şi feminin, dădea chipului său un farmec deosebit.

În odaie i-am găsit pe cartofor şi pe Karl. Aşadar, cu excepţia studentului, ne aflam acolo toţi locatarii permanenţi ai camerelor mobilate „Portul Niprului“.

Încăperea era tocmai aşa cum mi-o închipuisem. Pe scrin se aflau cutii goale de bomboane, câteva poze, o pudrieră cu o pudră grasă şi un fier de frezat părul. Pe pereţi atârnau fotografii îngălbenite de farmacişti imberbi şi cârlionţaţi, de actori mândri, în profil, şi de ofiţeraşi cu un aer bătăios şi cu săbiile scoase din teacă. Pe pat – un maldăr de perne sub o cuvertură de tul, iar pe masa acoperită cu o hârtie tăiată în chip de dantelă erau înşiraţi cozonaci, ouă, o şuncă mare şi două sticle cu vin de provenienţă misterioasă.

Ne-am făcut urările obişnuite, am sărutat-o pe obraji, virtuos şi politicos, apoi ne-am aşezat la masă. Mărturisesc că în clipa aceea alcătuiam un spectacol ciudat şi cu totul aparte: patru bărbaţi copleşiţi şi istoviţi de o viaţă ratată, patru mârţoage bătrâne, care întruneau în total peste două sute de ani, şi o femeie, gazda noastră – o prostituată, nu tocmai tânără, adică fiinţa cea mai nenorocită, mai proastă, mai naivă şi mai lipsită de voinţă de pe planeta noastră.

Era însă de o stângăcie drăgălaşă, sfioasă şi ospitalieră şi de o simplitate plină de prietenie şi delicateţe.

– Serviţi, spunea ea, prietenoasă, întinzând farfuria vreunuia dintre noi. Serviţi, vă rog. Ştiu că dumneavoastră, nr. 6, preferaţi berea. Mi-a povestit Vaska. O aveţi lângă dumneavoastră, sub masă. Iar dumneavoastră, domnilor, o să vă torn vin. E un vin foarte bun. Din Tenerife. Un cunoscut de-al meu, un armator, bea numai vin de acesta.

Toţi patru îi cunoşteam perfect viaţa şi ştiam, fireşte, cu ce bani fusese organizată masa de Paşti cu bere şi cu „Tenerife”. Ceea ce, totuşi, nu ne deranja câtuşi de puţin.

Zoia ne-a povestit ce făcuse în noaptea aceea. La catedrala unde fusese la slujba de Înviere era o înghesuială îngrozitoare, dar ea apucase un loc bun. Corul academic cântase admirabil, iar Evanghelia a fost citită de studenţi, pe rând, în toate limbile pământului: în franceză, germană, greacă, ba chiar şi în limba arabă. Iar când s-au sfinţit în curte cozonacii şi colacii, s-a iscat o învălmăşeală atât de mare, încât credincioşii şi-au încurcat cozonacii şi s-au certat.

Apoi Zoia a căzut pe gânduri, a oftat şi a început să-şi amintească, visător, cum era în Săptămâna Mare, acasă la ea, la ţară.

– Culegeam nişte flori albastre, numite „visul“. Sunt primele flori de primăvară. Le fierbeam şi cu zeama lor vopseam ouăle, care căpătau o minunată culoare albastră. Când voiam ca ouăle să fie galbene, le înveleam în coji de ceapă şi le băgăm în apă clocotită. Mai vopseam ouăle şi cu mai multe cârpuliţe felurit colorate. Apoi umblam o săptămână întreagă prin sat şi ciocneam ouăle. Mai întâi cu vârful, apoi cu dosul. Ciocneam pe luate. Cel cu oul tare lua oul pe care-l spărgea. Un flăcăiandru a făcut rost de la oraş de un ou de piatră şi le-a spart pe toate, dar când s-a aflat, oamenii i-au luat toate ouăle înapoi şi l-au mai şi bătut.

La noi, oamenii se dau în leagăn în toată Săptămâna Luminată. Se pune un leagăn mare în mijlocul satului, la îndemâna tuturor. Iar leagăne mici se află la fiecare poartă. Sunt făcute dintr-o scândurică şi două frânghii. Întreaga săptămână se dau toţi în leagăn – băieţi şi fete – şi cântă „Hristos a înviat”. E tare frumos la noi! O ascultam tăcuţi. Viaţa ne ciocănise în cap atât de multă vreme şi cu atâta înverşunare, încât se părea că din creierul nostru dispăruse orice amintire din copilărie, despre familie, mame, despre felul cum se sărbătorea Paştele în trecut.

Între timp, apăruseră zorile şi perdeluţa de percal de la fereastră căpătase o nuanţă albăstruie, rece, care după aceea se întunecă puţin, dobândind o nuanţă gălbuie, ca să se facă treptat trandafirie în lumina primelor raze de soare.

– Nu vă temeţi de curent, domnilor? Pot să deschid fereastra? întrebă Zoia.

Ridică perdeluţa şi deschise larg fereastra. Ne-am apropiat şi noi.

Era o dimineaţă de sărbătoare luminoasă şi curată, de parcă în timpul nopţii mâini nevăzute şi grijulii ar fi luat şi ar fi spălat cerul albastru, norii albi şi pufoşi, plopii bătrâni şi înalţi fremătând cu frunzişul lor tânăr, lipicios şi înmiresmat, după care le-ar fi pus la loc. Niprul se întindea la picioarele noastre, parcă nesfârşit, albastru şi ameninţător lângă mal, dar în zare liniştit şi argintiu. Şi de la toate bisericile oraşului se auzea dangătul clopotului.

Fără să vrem, am întors cu toţi deodată capul. Inginerul plângea. Se ţinea cu mâinile de rama ferestrei, cu fruntea lipită de ea şi, clătinându-şi capul, se cutremura în hohote de plâns. Cine ştie ce se petrecea în sufletul lui bătrân, pustiit şi rănit, de om ratat. Cunoşteam atât de puţine lucruri din trecutul său, şi doar din aluzii întâmplătoare: o căsnicie neizbutită cu o femeie stricată, delapidarea unor bani de-ai statului, un duel cu amantul soţiei, dorul după copiii rămaşi la mama lor…

Zoia îl îmbrăţişa cu o exclamaţie de milă şi-i puse capul cărunt şi pleşuv pe pieptul ei, mângâindu-i uşor umerii şi obrajii.

– Vai, dragul meu, sărăcuţul meu, spunea ea cu glas cântat. Ştiu ce viaţă grea aveţi. Sunteţi toţi ca nişte câini părăsiţi… bătrâni… singuri… Dar nu-i nimic, nu-i nimic… Aveţi răbdare, dragii mei… Poate c-o da Dumnezeu şi trec toate, se-ndreaptă lucrurile şi-o să vă meargă bine… Vai, dragul meu…

Inginerul îşi veni cu greu în fire. Pleoapele îi erau umflate, albul ochilor se înroşise, iar nasul borcănat se făcuse aproape albastru.

– Dgace! Negvi blestemaţi! Dgace! îngăima el, furios, întorcându-şi faţa spre perete.

După glas se simţea că în gât, în gură şi în nas îi mai stăruie încă lacrimi amare, nevărsate.

După vreo cinci minute ne-am luat rămas bun, sărutând toţi cu respect mâna Zoiei. Inginerul şi cu mine am ieşit ultimii şi chiar la uşa fetei ne-a întâmpinat studentul, care tocmai se întorcea de la o vizită.

-Aha! a exclamat el, zâmbind și ridicându-și cu subînțeles sprâncenele. De acolo veniţi? Hm… Care va să zică v-aţi sfinţit?

În tonul lui se simţea o notă de trivialitate. Dar inginerul l-a măsurat din ochi cu mândrie, pe îndelete, de la cizme până-n vârful chipiului şi după o pauză lungă i-a aruncat peste umăr, cu un dispreţ ce nu se poate reda, un singur cuvânt:

-Mucosule!

 Traducere din limba rusă de Ion Mihail

Textul face parte din volumul „Povestiri rusești de Paști” apărut la editura Contra Mundum.