Încetișor în blânda noapte

Faptul că arareori apreciem pe deplin ceea ce avem până nu îl pierdem este un truism. Omul care nu a fost bolnav nici o zi din viața lui nu știe cu adevărat ce înseamnă să fi sănătos și presupune că starea lui fericită este deopotrivă naturală și caracteristică majorității oamenilor. A aprecia orice este dificil, dacă nu imposibil, fără reversul medaliei.

Dacă nu ne-au învățat nimic altceva, recentele schimbări culturale ne-au arătat, în retrospectivă, cât de numeroase au fost plăcerile – mari și mici – pe care le luam de-a gata până acum. Când posibilitatea de a le gusta din nou se va întoarce – dacă se va mai întoarce vreodată – le vom savura, cel puțin o vreme, cu un elan nemaiîntâlnit. Câtă vreme va dura acest lucru, nu pot să mă pronunț; dar suspectez că, dată fiind înclinația noastră către uitare și amnezie, nu va fi pentru mult timp.

Evenimentele recente ne-au învățat și o altă lecție, una potențial periculoasă pentru o societate de consum care necesită reînnoirea continuă a dorințelor în scopul funcționării ei: și anume că o mare parte a lucrurilor la care râvnim, pe care le dorim sau le considerăm necesare pentru fericirea noastră sunt absolut marginale sau fără importanță pentru bunăstarea noastră. Dar și aceasta este o lecție pe care o vom uita probabil foarte curând: pentru că dacă am fi înțeles-o cu adevărat, nu ar mai fi trebuit să o învățăm de la bun început. Superficialitatea de toate zilele va fi reluată cât mai repede, așa cum se reinstaurează electricitatea după o pană de curent.

Deși personal am suferit puțin, am trăit o considerabilă tristețe atunci când au murit mai mulți dintre foștii mei colegi de breazlă medici, oameni pe care i-am stimat în mod deosebit – mai mult decât credeam, poate, înainte ca ei să moară – incidental nici unul răpus de către epidemia pe atunci în floare. Și este curios cât de mult te poate afecta moartea acelora pentru care ai nutrit sentimente colegiale, mai degrabă decât emoții puternice.

De fiecare dată când am auzit de moartea vreunuia dintre ei, toți ajunși la o vârstă mai venerabilă decât cea biblică, dar nici unul dintre ei, cu una sau două excepții, la ceea ce am considera în prezent o vârstă înaintată, m-am trezit amintindu-mi și recitând în gând versurile lui Gerard Manley Hopkins adresate unui copil, și pe care le-am învățat la școală:

Margaret, are you grieving

Over Goldengrove unleaving

Leaves like the things of man, you

With your fresh thoughts care for, can you?

It is the blight man was born for,

It is Margaret you mourn for.

Emoția cauzată de recunoașterea condiției muritoare este dificil de separat complet de părerea de rău în sine la moartea cuiva pe care l-am cunoscut și respectat. Atata vreme cât au trăit, am putut să mă mint, cel puțin parțial, în a crede că nu s-a schimbat nimic fundamental de când m-am pensionat: că viața va merge mai departe la nesfârșit și că vârsta nu ne va veșteji. Dar de fapt o poate face, chiar o face, și trebuie să o facă.

Colegii mei erau toți oameni care s-au distins în câmpurile lor de activitate, deși nu erau de renume mondial. Vorba nu le-a fost tunet să răsune, în sensul invocat de Dylan Thomas în faimosul său poem[1], dar s-au devotat îngrijirii pacienților lor, și trebuie că sunt câteva mii de oameni care au de ce să le fie recunoscători. Aveau multe virtuți: erau de încredere, muncitori, blânzi, inteligenți, modești și scrupuloși. Sunt tentat să spun că nu ne vom mai întâlni cu oameni ca ei pentru că virtuțile lor erau mai des întâlnite în societatea în care s-au maturizat ei decât în cea de astăzi, dar nu am nici un fel de dovadă reală în sprijinul acestei afirmații, oricât de visceral simt că este adevărată: este una dintre avantajele actului de a îmbătrâni, faptul că omul crede că trecutul era într-un fel sau altul superior prezentului, și mai bun decât viitorul pe care omul nu-l mai are.

(…) Dar să ne întoarcem la motivul tristeții mele. În 2020, am aflat cu durere de moartea, la vârsta de nouăzeci și doi de ani, a domnului G. Frank Grave, care mi-a fost pentru scurtă vreme șef în urmă cu patruzeci și opt de ani. Era chirurg la spitalul Mpilo din Bulawayo, în ceea ce era la vremea respectivă Rhodesia. (Chirurgii din tradiția britanică sunt cunoscuți mai degrabă ca dl., și nu dr., indiferent de multiplele doctorate pe care le-ar putea avea, deoarece Colegiul Chirurgilor a descins din breasla frizerilor-chirurgi, aceștia din urmă fiind inferiori din punct de vedere social medicilor adevărați, care urmau un curriculum universitar, mai degrabă decât o simplă ucenicie.)

Dnul Grave deținea o poziție în spital pe care nu am mai văzut-o egalată de nimeni altcineva, și anume aceea a unei persoane și autorități universal respectate, dincolo de orice sentiment de invidie sau de rivalitate. Autoritatea sa deriva mai întâi din măiestria sa tehnică desăvârșită, și în al doilea rând din caracterul său la fel de de ireproșabil.

La vremea aceea, și mai ales în Africa centrală, chirurgii generaliști erau capabili să se confrunte cu orice. Ei știau ce trebuie să facă dacă un bărbat ajungea cu un topor înfipt în cap, sau un copil cu un picior cangrenos și umflat de la mușcătura unei vipere pufăitoare. Dar domnul Grave nu era un bun-la-toate care nu stăpânea nimic: era un maestru meticulos în toate, și am avut oportunitatea să observ îndeaproape acest lucru.  Nu părea să existe aproape nici o situație cu care să nu se fi confruntat anterior, și cu toate acestea era neimpresionat de situațiile neprevăzute.

Talentul său de diagnostician era remarcabil în asemenea măsură încât, ori de câte ori vreunul dintre colegii săi era nedumerit cu privire la un caz, opinia sa era căutată și aproape imediat acceptată, ex officio, cum s-ar spune. Se spune că patologiștii sunt ultima curte de apel în ceea ce privește diagnosticul; domnul Grave era o astfel de curte de apel, dar înainte ca pacientul să fi murit și când mai putea fi încă salvat. Acest lucru se întâmpla, desigur, înainte ca mașinăriile sofisticate să facă  atât de multe aptitudini de diagnosticare să devină redundante, așadar pe vremea când diagnosticul mai reprezenta încă o chestiune care implica o evaluare atentă, observație, deducție, judecată sănătoasă și experiență. Nu am întâlnit niciodată un diagnostician de talia domnului Grave; și deși presupun, din considerente generale, că trebuie să fi făcut și greșeli, pentru că orice doctor face greșeli, nu l-am cunoscut niciodată să facă vreuna.

Priceperea sa chirurgicală era de așa natură încât părea să îndeplinească cerințele străvechi ale meseriei de chirurg: ochiul unui șoim, inima unui leu și mâna unei doamne. Îmi amintesc că eram la datorie într-o noapte (într-un rol minor), când a trebuit să efectuăm o operație de urgență. Lucrurile mergeau prost: tânărul chirurg aflat în practică era depășit de situație. A fost chemat dnul Grave; era trei dimineața. Sosirea sa a produs în sine un sentiment imediat și profund de ușurare: dacă se putea face ceva, atunci el avea să facă asta. Și această încredere a fost justificată: o viață, aflată atunci în pragul morții, a fost salvată. Printr-un instinct, care mie mi s-a părut aproape miraculos, a găsit sursa sângerării în abdomenul pacientului, când aceasta era invizibilă și inundată de sânge, și a oprit imediat hemoragia.

Totul s-a făcut fără mare tam-tam. Dl Grave avea un temperament la fel de uniform la trei dimineața ca și în restul timpului. Nu a dat vina pe chirurgul începător, și nici nu l-a făcut să se simtă ca un nimic. Nu avea nici una dintre acele caracteristici care sunt (sau cel puțin erau pe atunci) asociate cu chirurgii: aroganță, capriciozitate, despotism. Domnul Grave nu avea niciuna dintre aceste calități.

Autoritatea i se trăgea în întregime din virtuțile lui. Dacă se afla la vârful ierarhiei spitalului (împreună cu un internist eminent pe nume Rachman), este pentru că merita să fie și într-adevăr ar fi fost de neconceput ca lucrurile să nu stea astfel.

Contribuțiile sale scrise sau experimentale în domeniul științei chirurgicale probabil că nu au fost prea mari, deși știu că a scris o lucrare despre sarcomul lui Kaposi, privit în acele zile ca o raritate sau curiozitate patologică (desigur, nu și pentru pacient), dar care urma să devină cunoscut câțiva ani mai târziu ca una dintre manifestările virusului HIV. Dar e posibil să fi salvat mii de vieți de la incomesurabile suferințe de-a lungul carierei sale. Și a făcut acest lucru cu o invariabilă blândețe, pe care pacienții săi, exclusiv africani, o apreciau imediat. Aveau totală încredere în el, și pe bună dreptate.

L-am cunoscut vreme de doar șase luni, dar efectul acestei întâlniri a durat tot restul vieții mele. Nu pot pretinde că i-am urmat în vreun fel exemplul; am înțeles încă de la început că acest lucru ar fi imposibil în orice privință, tehnic sau etic. A fost important pentru mine nu atât ca model pe care să îl emulez, ci ca o rectificare a concepției pesimiste despre umanitate la care eram predispus, dintr-un motiv sau altul. Fără îndoială că am căutat-o pentru că simțeam că răul este un subiect mai bun, sau cel puțin mai ușor decât binele pentru un scriitor debutant, cum eram eu (este bineștiut cât de mult mai convingătoare sunt personajele negative decât cele pozitive în literatură). Amintirea domnului Grave – ca și a colegilor a căror trecere am deplâns-o – mi-a readus în minte faptul că umanitatea e capabilă și de altceva decât de rău, și că există de asemenea și bunătate extraordinară.

Sursă: https://www.newenglishreview.org/articles/into-the-night/

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la editura Contra Mundum.

[1] Do not go gentle into that good night, tradus în limba română de Corneliu Albu, Nu pogorîți încetișor în blînda noapte.