Când am aflat de moartea romancierului Martin Amis, am simțit un șoc de tristețe. Nu-l știam personal și nu l-am auzit vorbind decât o dată, la înmormântarea unei cunoștințe. A vorbit frumos, dar nu era momentul pentru floricele retorice. S-a comportat ca un gentleman perfect, într-o manieră demnă și modestă.
Parte din motivul pentru care m-am simțit trist provine din aceea că era doar cu șase săptămâni mai mare decât mic, așa că moartea lui mi-a readus în minte cât de precară este acum viața mea. A murit din cauza unui cancer la esofag, precum prietenul său, Christopher Hitchens, iar asta nu presupune o moarte ușoară. Poate că e irațional să te simți afectat de moartea unui străin de vârsta ta, decât a unui străin cu o cu totul altă vârstă, dar omul nu trăiește doar prin rațiune.
Am citit câteva din cărțile lui Amis, dar nu am rămas cu mare lucru după ele, cu excepția atmosferei, pe care o găsesc dezagreabilă. Uneori mi se părea că scrisul lui denota istețime în căutarea unui subiect. Într-un interviu acordat „The Paris Review”, a afirmat că oamenii care stau la coadă să obțină autografe pentru cărțile lui tind să fie niște căzături, spre deosebire de cozile la autografe pentru alți autori. Cuvântul ales pentru a-și descrie fanii mi s-a părut oribil, deși trebuie să recunosc că atunci când e vorba de cuvinte sunt la fel de feciorelnic precum o fată victoriană. Astfel de cuvinte mă fac să roșesc, în parte din cauza jenei, în parte din dezgust. Aș putea menționa alte câteva cuvinte din limbajul comun, dar mă voi abține.
Ziarul „The Guardian” scriind despre moartea sa, care din perspectiva mea de acum mi s-a părut prematură, susține că Martin Amis a fost „un romancier definitoriu pentru epocă”, însă afirmația mi se pare că are ceva profund snob în ea, în același sens în care spunem „le tout Paris”, înțelegând toată lumea, denotă snobism. Cu siguranță, Amis nu a fost un personaj de anvergură națională, în același fel în care a fost, de pildă, Charles Dickens, și în orice caz, personajele naționale nu definesc în mod necesar o epocă.
Se întâmplă adesea ca acei scriitori considerați titani în timpul vieții să fie uitați la zece ani după moarte, reputația lor dezumflându-se precum niște baloane sparte. Uneori, mai târziu, revin în atenție, dar cel mai adesea nu. E suficient să te uiți la lista câștigătorilor premiului Nobel pentru a-ți da seama cât de pasageră de celebritatea literară. Timpul ne va spune dacă Amis va mai fi citit peste 50 de ani (deși nu de mine, asta e sigur); dar dacă aș paria, aș spune că nu. Poate că asta se va întâmpla deoarece nimeni nu va mai fi interesat de epoca pe care se presupune că a definit-o, sau poate pentru că opera sa nu prezintă suficient interes, sub specie aeternitatis, pentru a supraviețui într-o altă epocă. S-ar putea să mă înșel.
Amis a înfățișat o lume rece, solipsistă, într-o manieră critică și, pe cale de consecință, satirică, însă ai impresia că își dorea, de asemenea, să fie o parte din ea, și că în orice caz era atât de absorbit de ea încât nu-și putea imagina o alta. Cert e că întoarcerea la lumea relativ ordonată a copilăriei sale ( în a cărei distrugere tatăl său a jucat un rol) nu mai era posibilă, cel puțin nu mai mult decât ar fi posibil să faci la loc ouă din omletă. Lumea relativ ordonată din prima parte a anilor 50 era din anumite puncte de vedere mai puțin liberă decât Londra groaznică a anilor 80 și 90 descrisă de Martin Amis, cu excesele personale și dezamăgirea care le survine.
Cred că Amis iubea ceea ce ura. Nu e o contradicție emoțională străină mie, ba chiar am trăit-o mare parte din cariera mea. Subiectul meu era dezintegrarea socială din Marea Britanie, o sursă de nesfârșit interes pentru mine. Adesea, nu eram sigur dacă să pic de pe scaun de râs sau să mă duc să mă arunc pe geam. Cine nu s-ar simți o astfel de pornire ciudată și contradictorie când aude cu toată seriozitatea, așa cum mi s-a întâmplat mie, cum o femei își descrie ultimul iubit (groaznic): „l-am rugat să nu mă strângă de gât în fața copiilor”. Absurditatea ae hilară, dar lumea socială la care trimite e oribilă: una în care a strânge de gât e parte normală din relație.
Problema e că abisurile, despre care simțim că nu ar trebui să existe, sunt întotdeauna mai fascinante, în același fel în care viciul e adesea mai interesant decât virtutea. Scriitorilor le vine mult mai ușor să înfățișeze ticăloși și ticăloșii, decât eroi și virtuți, și au de regulă mai mult succes cu asta. (Unul din triumfurile seriei de cărți Mma Ramotswe a lui Alexander McCall Smith despre agenția de detective este că a creat o eroină bună care e și interesantă). În același fel, ne putem o mie de iaduri, dar nici măcar un rai.
Astfel, capul ne spune ceva, că abisurile nu ar trebui să existe, dar inima ne transmite opusul, că viața ar fi mai săracă fără ele.
Cred că problema apare când predomină abisurile, adică când mare parte din societate ajunge să reflecte ceea ce înainte era considerat abisul viciului. Când Martin Amis afirmă că oamenii care stau la rând pentru autografele lui sunt niște căzături, sau ceea ce pe vremuri numeam degenerați, nu cred că era autocritic, ci mai degrabă se flata. Căzăturile au o mare virtute sau avantaj față de cei care stau la coadă pentru autograful lui Julian Barnes, de pildă. Aceștia din urmă, potrivit lui Amis, sunt oameni din clasa de mijloc, civilizați și instruiți. Putem trage, deci, concluzia că în opinia lui Amis sunt artificială, nu autentici; prin comparație, căzăturile sunt autentice. Ca urmare, a fi sincer înseamnă a fi detestabil; dar nici măcar eu, cu toată mizantropia mea, nu merg atât de departe.
Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.