Să iubești lucrurile apropiate

Cu mult timp în urmă, când mama mea mergea la liceul din oraș, toți copiii trebuia să învețe despre istoria Pennsylvaniei. Prima oară când am auzit așa ceva, am ridicat din sprâncene și m-am întrebat ce o fi asta și de ce s-o fi gândit cineva că e important. Știam, oricum, că liceul le oferea un melanj serios de studii culturale, științifice și matematice. Făceau patru ani de latină, de la lucruri de bază până la Caesar, apoi Cicero și în final Virgil. Mama mea a învățat trei ani latină și mi-a  spus că Caesar i-a plăcut cel mai mult. Însă studiul literaturii engleză era neregulat, cu siguranță nu cu mult mai profund decât se face astăzi, deși fără îndoială că era mai inteligent și mai puțin supus capriciilor și ideologiilor politice.

Apoi era istoria Pennsylvaniei. Se pare că un astfel de curs separat mai este încă oferit ici și colo în școlile din Pennsylvania, deși Departamentul de Educație nu-l solicită în mod necesar. Departamentul combină istoria Pennsylvaniei în istoria SUA, așa că poți trece dacă te uiți la evenimentele din America desfășurate în Pennsylvania, cum ar fi tratatul lui Penn cu indienii, primul puț de petrol săpat lângă Titusville, bătălia de la Gettysburg.

Dar mi-am dat seama că vechea perspectivă asupra educației era mai sănătoasă decât a mea. Primul motiv este acela că istoria, dezrădăcinată de un simț puternic al locului, tinde să se usuce și să se transforme în praf; apoi e înlocuită de ideologie, cu scenariile sale mohorâte și plictisitoare, cu tendința sa spre demență descărnată. Dar când te întorci spre locuri apropiate, trebuie să dai seama de nevoile practice ale oamenilor care se luptă să o ducă de la un an la altul, cu toate oportunitățile și provocările specifice pe care le oferă pământul; și sub numele de „pământ” trebuie să includem clima sau mediu, meteorologia, animalele și oamenii. Apoi apar întrebările. Râul Ohio e navigabil pe întregul său curs, de la izvoarul săîu din Mississippi pâna la confulența afluenților săi inițiali de lângă Pittsburgh. Cum au putut noile și strălucitoarele State Unite să rămână independente atât de mult timp dacă acel curs de apă se afla sub controlul Marii Britanii? Cum putea fi sigură Pennsylvania de est, dacă vestul nu era? (…)

Acel vast continent aflat la vest de Pennsylvania include unele din cele mai bune terenuri agricole de pe suprafața pământului. Sunt binecuvântate cu mai multă apă proaspătă decât poți găsi în orice altă zonă similară din lume. Râurile sale puternice erau navigabile pe sute dacă nu mii de mile. Înțeleg de ce ideea de „destin manifest” e considerată a fi o idee jalnică, îmbibată de sânge, justificând un act de trădare după altul în tratamentul indienilor de către americani. Dar era și altceva în afara unei idei. Era o recunoaștere a inevitabilului. Ai pământ negru, care ar putea hrăni milioane de oameni – astăzi miliarde; și mare parte din el, nu era desțelenit. Ai râuri navigabile, fără vase pe ele, vase care ar putea căra hrană, lemn, minereu de fier și alte mărfuri  peste tot în SUA și dincolo. De ce ar rămâne aceste râuri fără comerț?

Oamenii nu pot sta nemișcați. Dacă un pământ poate fi lucrat, iar cineva are uneltele pentru a o face, și oamenii care să mănânce ceea ce produce pământul, atunci acel pământ va fi lucrat. Cum se întâmplă acest lucru, e o altă poveste. Acolo e mult de lăudat și mult de condamnat. Dacă ești matur, vei înțelege acest lucru. Dar mintea ideologului nu e matură. E mintea unui răsfățat, nesăbuit, mândru și agitat, dar în același timp neîngrijit și iresponsabil (…)

Între timp, după independență, Pennsylvania a continuat să se dezvolte amișii și menoniții continuând să lucreze dealurile din Piedmont, în timp ce alții, imigranți din Scoția, Țara Galilor și Germania au început să lucreze la cărbune în munți, făcând în același timp canale și șosele pentru barjele de cărbuni. Una dintre acestea a fost celebra Gravity Railroad, care aducea cărbuni din regiunea mea pâna un afluent al râului Delaware, unde mărfurile erau trimise pe un canal spre Hudson iar de acolo ajungeau în New York. De asta există o stradă Gravity în orașului meu și mai multe în orașele din apropiere. Și pentru că exista cărbune și pentru că existau mijloacele de transport, atunci exista și oțel. Iar pentru multă vreme, Pennsylvania a fost principalul producător de oțel din lume. Asta însemna multe locuri de muncă, așa că au sosit valuri de imigranți din munții săraci, prăfuiți și uscați din sudul Italiei. Printre ei se aflau și bunicii mei.

Ceea ce mă aduce la al doilea motiv pentru care istoria locului tău nu e ceva prostesc. Te învață pietățile. Ar trebui să-ți iubești familia. Ar trebui să ai o legătură specială, ceva în sânge, pentru locul în care ai crescut, cu toate frumusețile, capriciile și defectele sale. Ar trebui să fii mândru de statul tău, sau cel puțin de ceea ce era statul tău, când era într-adevăr un stat și nu doar un apendice provincial al guvernului național.

Nu-i cred pe cei care spun că iubesc omenirea. Cine sau ce este acea „omenire”? Unde să găsește? Oameni – pe acești îi văd; dar „omenirea” nu o văd nici cu ochii, nu o pot atinge nici cu mâna. Există, mi-o pot închipui în minte: dar e mult prea la îndemână oamenilor să își exprime iubirea pentru ea în timp ce-și disprețuiesc aproapele. Nu am niciun atașament pentru „glob”. De ce aș avea? Înțeleg că nu trebuie să ne batem joc de pământ, de aer și ape, să nu ucidem tot ce trăiește, dar asta sunt prohibiții morale, nu stimulente pentru iubire.

Așadar, iubirea noastră pentru America, crește sau scade în funcție de iubirea pe care o avem pentru locurile mai apropiate de noi. Cum ar fi istoria Pennsylvaniei. Dar de aici survine și imperativul de a continua să existe o Pennsylvania cu o istorie, ca statele și orașele și cartierele să nu fie reduse doar la niște funcții ale unui guvern atoate invadator.