Fără Dumnezeu, fără cultură

Care a fost punctul de inflexiune al civilizației apusene în general și al culturii americane în particular, de unde profesorii s-au decis să ignore moștenirea lor culturală sau să-i instruiască pe elevi fie să o disprețuiască, fie să o pună în slujba politicii la modă?

Ieri am citit pentru prima oară în franceză piesa lui Pierre Corneille despre triumful sfântului creștin Polieuct (1641). Ea vorbește despre un martir altfel obscur din timpul persecuțiilor puse la cale de împăratul Decius (249-251). Polieuct era un ofițer roman din Armenia, care sub influența prietenului său Nearh, s-a botezat. El primise lauri pentru isprăvile sale militare, dar când Decius, într-o încercare zadarnică de a uni un imperiu fracturat, a ordonat închinarea la idoli, Polieuct nu doar că a refuzat să se supună dar a distrus în public altarul idolilor. În pofida cererilor socrului său, care era guvernator local, și a soției sale Paulina, Polieuct a refuzat să-și ceară scuze pentru fapta da. Drept pentru care a fost decapitat.

Ceea ce aduce nou Corneille e fascinant și cred că are legătură cu întrebarea pusă. Corneille inventează un soldat roman, Severus, care dorea să se însoare cu Palina, dar tatăl ei, Felix, a refuzat căsătoria deoarece îl considera o partidă sub demnitatea fiicei sale. În schimb, i-a dat fiica bogatului și decoratului Polieuct, iar Paulina s-a supus. Între timp, despre Severus se credea că a murit în bătălie, dar bărbatul s-a întors în Armenia, la rândul său aureolat de împărat și încă bucurându-se de prețuirea Paulinei, chiar dacă nu și de iubirea ei. Astfel ea este sfâșiată între iubirea pentru bărbatul ei Polieuct și prima sa iubire, Severus, care încă o iubește și o dorește de soție. Când Polieuct distruge idolul, toate merg spre binele lumesc al Pauline, mai ales că bărbatul său, crezând că îl iubește pe Severus și fiind hotărât să meargă la martiriu, o încredințează în grija acestuia. Dar gestul acesta de curaj, generozitate și iertare o ating puternic pe Paulina. Astfel că și ea decide să se boteze, la fel ca și Severus.

Ediția mea a apărut în anii 20 ai secolului trecut la Librairie Hatier. Include o introducere la piesă scrisă de Corneille, o scrisoare a dramaturgului către regina Anna a Austriei, o viață a Sf. Polieuct și o scurtă biografie a lui Corneille. Potrivit editorului, Voltaire, scepticul care rarori găsea să spună ceva bun despre credință, afirma că dacă nu ar fi fost iubirea pătimașă dintre Paulina și Severus, figura lui Polieuct ne-ar lăsa indiferenți. Dar, adaugă editorul, din secolul XIX și până în prezent, personajele lui Polieuct și Paulina au fost în centrul atenției „și toți marii actori au considerat a fi o onoare să joace acele roluri”.

Coperțile acestei cărți subțire sunt pline de reclame arătoase la alte cărți clasice din literatura franceză, apărute sub direcția lui M. Charles-Marie des Granges, profesor și doctor în litere la Liceul Charlemagne. Liceul nu e o universitate. E o școală de dinainte de facultate. Acolo poți studia foarte multe limbi străine, deși astăzi preocuparea pare mai mult pe informatică și cibernetică. Nu pot spune dacă mai studiază Corneille. Aș fi surprins dacă nu o mai fac. Francezii și-au păstrat un atașament admirabil pentru moștenirea lor culturală. Aș fi surprins dacă îl studiază cu aceeași simpatie pentru viziunea creștină a lui Corneille pe care o arată editorul cărții mele.

Și cum rămâne cu țara noastră, cu Statele Unite? Trăim vremuri în care prostia vine peste noi în cascadă. Ce poate fi mai demoralizant decât  să vezi trivializări ale literaturii engleze, precum „No fear Shakespeare”, care îl traduc pe Bard într-o imaginea plată, sărăcăcioasă și adesea incorectă? Mi-e greu să cred că pot găsi în engleză ceva de echivalentul colecției de clasici franceză sau vreun director de liceu capabil să editeze așa ceva. Seria amintită nu era unică sau specială. Am o ediție a Andromacăi lui Racine, apărută cam în același timp. Ideea era simplă. Clasicii sunt pentru toată lumea. Limbajul lui Corneille și Racine era o franceză modernă, dar un pic demodată pentru cititorii contemporani, la fel cum e limbajul lui Shakespeare pentru noi. Așa că editorii s-au gândit nu să exporte grijile noastre spre Corneille și Racine, ci să reveleze preocupările lor cititorilor din zilele noastre.

Și care erau preocupările lui Corneille și Racine? În ultimă instanță, acestea erau profund religioase și deloc sentimentale. Polieuct nu-și urmează pur și simplu inima, ci îi spune inimii să meargă spre adevărul luminos. Îl iubește pe Dumnezeu mai mult decât iubește orice altceva pe lume – o lume care inevitabil ne dezamăgește dacă ne punem toate speranțe în ea. Tocmai datorită aceste altfel de neînțeles iubiri el o poate iubi pe Paulina într-un mod care îl uimește pe rivalul său Severus, care își dă seama că trebuie să fie ceva în acea credință dacă îl face pe rivalul său atât de deschis la inimă și generos. Cum am putea să ne imaginăm că am putea discuta așa ceva astăzi într-o școală americană?

Ironia istorică, pe care Corneille se așteaptă ca cititorii săi să o prindă, era că Decius nu va mai fi domnit mult, iar Imperiul Roman se va transforma decisiv sub influența lui Constantin. Așadar, armeanul Polieuct este mai roman decât Decius, la fel cum, am putea spune, sclavii negri și copiii sclavilor negri au devenit mai americani, prin adopția creștinismului decât erau foștii lor stăpâni.

În 1921 ai fi putut avea o astfel de discuție la Liceul Charlemange dar și la orice școală publică din SUA, deoarece mai exista o cultură americană, iar americanii încă aveau evlavie față de marea literatură și înțelegeau că marile piscuri ale culturii pot fi găsite doar în apropierea divinului. Personajul lui Polieuct era inteligibil atât pentru un tânăr din Paris, cât și pentru cineva dintr-un cătun american, presupunând că acela putea să citească în engleză marea literatură.

Să mă întorc la întrebarea inițială, când a fost punctul de inflexiune? Trebuie să fi fost unul, care a dus la această decadență. Au fost politicile educaționale ale lui John Dewey? A fost inserția modernismului în mintea americană – modernism care se mândrește nu cu realizările sale, în cel mai bun caz modeste, ci cu disprețul pentru trecut? A fost ostilitatea față de religie, de după anii 60?

Și a înțeles oare cineva că atunci când expulzezi toată sensibilitatea religioasă din sfera publică, vor urma inevitabil toți clasicii literaturii și artei? Ceea ce a rămas sunt dezrădăcinații culturali și religioși.  Acum, sarcina noastră este de a lucra pământul rămas nepângărit sau să-i redăm îngrășămintele care au fost extirpate.