Nobelul literar

Marele sinolog și eseist literar Simon Leys și-a început eseul despre scriitorul francez Andre Malraux povestind despre un preot de țară care reușeau să-i facă să plângă pe toți oamenii din parohia sa prin ardoarea predicilor sale, cu excepția unuia singur, care se afla în vizită. Acesta nu plângea, iar după ce predica s-a sfârșit țăranii l-au întrebat de ce nu plânge. „Nu sunt din parohia asta”, a răspuns el.

Legat de admirația generală pentru Malraux, Leys scria că el nu face parte din acea parohie. Același lucru l-aș putea scrie și eu despre Bob Dylan, cel care a câștigat recent Premiul Nobel pentru literatură (articolul lui Dalrymple a apărut în 2016 – n.trad). Cu siguranță nu fac parte din parohia fanilor săi. Când am auzit vestea, am crezut că este o glumă. M-am gândit „de ce să nu dea premiul Nobel în chimie unui bucătar celebru?” Poezia este făcută din cuvinte, Dylan scria cuvinte. Mâncarea este făcută din chimicale, bucătarii amestecă chimicale. Analogia poate nu este întocmai exactă, dar este suficient de bună.

Recunosc că nu l-am urmărit cu atenție pe Dylan. Nu m-a interesat niciodată prea mult. Pentru mine, smiorcăitul său nazal era în mod caracteristic sunetul de autocompătimire al adolescentului râzgâiat din clasa mijlocie. De fapt, îl găseam atât de respingător încât mi-l făcea pe lugubrul Leonard Cohen să pară că este o privighetoare. Dar pot să accept că gusturile diferă (deși trebuie să ne reamintim că umanitatea este mai împărțită de gust decât de orice altceva).

Cât despre presupusa poezie, nu mi se pare doar slabă, dar cu excepția unuia sau a două versuri, este în mod autentic dezgustătoare. Nici măcar nu este amuzantă precum versurile lui William McGonagall, un pretendent mai vechi la titlul de cel mai prost poet de limbă engleză. Poemul său celebrul „The tay Bridge Disaster” începe astfel:

„Beautiful Railway Bridge of the Silv’ry Tay!

Alas! I am very sorry to say

That ninety lives have been taken away

On the last Sabbath day of 1879,

Which will be remember’d for a very long time.”

Nu sunt neapărat cele mai proaste versuri ale lui McGonagall. După cum un alt poet, Gerard Manley Hopkins s-a exprimat într-un alt context, mai existențial: „Mai rău de atât nu există”.

În fapt, nu mai pot să râd de McGonagall așa cum o făceam odată, deoarece astăzi mi se pare o figură în mod real tragică (și eroică). Fiul unor imigranți irlandezi analfabeți în Scoția, a trăit cea mai neagră sărăcie a Revoluției Industriale dar cu toate acestea și-a pus în gând să fie în același timp un actor shakespearean (când l-a jucat pe Macbeth a refuzat, se spune, să cadă jos și să moară) și poet. Credea că este posesorul unui geniu poetic imens și și-a citit versurile sale de duzină în aplauzele batjocoritoare ale publicului de peste tot, deși nu-și dădea seama că aplauzele erau în râs. A murit așa cum a trăit: în mizerie. Scopul său era nobil, o dorință de a transcede originile sale umile și sărace cu ajutorul artei. În același timp, a eșuat catastrofic și a reușit triumfător, deoarece numele său este la fel de nemuritor sau la fel de efemer precum însăși limba engleză. În fapt, McGonagall încapsulează în destinul său gloria și absurditatea existenței umane.

A fost o personalitate mai impunătoare decât Bob Dylan care a sperat să devină poetic printr-un soi de gândire magică, adică printr-un soi de asociere literară, luându-și numele unui poet adevărat (Dylan Thomas) a cărui îndemânare strălucită cu limbajul era evidentă de timpuriu dar care pentru multă vreme a fost la fel de celebru pentru viața sa boemă ca și pentru poeziile sale.

Deși nu am studiat cu atenția poezia lui Bob Dylan, m-a ajutat că la o zi după ce s-a făcut anunțul, ziarul „The Guardian” a publicat zece dintre cele mai bune versuri ale sale. Iată unui dintre el, care, la rece mi se pare sub-shakespearean:

„Idiot wind, blowing every time you move your teeth

You’re an idiot, babe

It’s a wonder that you still know how to breathe…”

Fără îndoială că nu este drept să compari orice scriitor în viață cu Shakespeare, un geniu care apare odată într-un veac, dacă apare și atunci. Dar mi se pare și că versurile de mai sus, „presupus printre cele mai bune, țineți mine”, sunt sub nivelul lui Ella Wheeler Wilcox sau al felicitărilor Hallmark, fără să mai vorbim de cei aflați sub Keats sau Tennyson. Iată, de pildă, o strofă din Wilcox luată la întâmplare:

„I do not like the phrase “It might have been!”

It lacks force, and life’s best truths perverts:

For I believe we have, and reach, and win,

Whatever our deserts.”

Groaznice, desigur, dar nu la fel de rele ca cele ale lui Bob Dylan.

În cazul de față, pentru mine, întrebarea interesantă este de ce premiul a fost primit de intelighenția nu atât cu ridicol cât cu stări de leșin admirativ. Răspunsul poate fi rezumat într-un singur cuvânt: teroarea. Intelighenția era terorizată de gândul de a nu părea snoabă, sau chiar mai rău, elitistă, deși te-ai putea gândi că întreaga idee a premiilor Nobel este elitistă. Și nu există niciun dubiu că Bob Dylan este (sau cel puțin a fost odată) foarte popular.

În sine, popularitatea nu este un lucru rău, desigur. Dar ca și originalitatea nu reprezintă în ea însăși o virtute artistică sau un garant al valorii estetice și intelectuale, mai mult decât este un garant al celor aflate la antipodul acestora. Cu toate acestea, popularitatea lui Bob Dylan a fost un atribut care a fost adus drept argument în mod repetat în elogiile dezgustătoarea, chiar slugarnice, de cei care, presupun, nu au găsit versurile sale foarte impresionante. Nimeni nu a spus despre versurile sale că reprezintă vreo inovație verbală fericită deoarece ar fi fost evident caraghios. Iată alte câteva dintre versurile sale nemuritoare, de altfel printre cele mai bune pe care le-a scris:

„I see a lot of people

As I make the rounds

And I hear her name here and there

As I go from town to town

And I’ve never gotten used to it

I’ve just learned to turn it off

Either I’m too sensitive

Or else I’m getting soft”

Dacă acestea sunt cele mai bune, ne putem cu greu imagina cum arată cele mai rele.

Mă gândesc că premiul trebuie să fie acordat unui autor în viață iar epoca noastră nu este o epocă de aur a literaturii, dar tot trebuie să fie câteva sute de mii de autori cel puțin la fel de buni, dacă nu mai buni, decât Bob Dylan. Îmi aduc aminte de ceea ce a spus Dr. Johnson când a fost întrebat dacă sunt mulți bărbați care ar putea scrie poemele lui Ossian. „Da, domnule, sunt mulți bărbați, multe femei și mulți copii”. Poate că la anul Premiul Nobel pentru Literatură va fi acordat felicitărilor Hallmark, a căror lirică este cel puțin la fel de celebră precum cea a lui Bob Dylan. Sau poate ar trebui să primească Premiul pentru Pace, dat fiind faptul că sentimentele din poeziile Hallmark sunt atât de bine-intenționate și dulci.
Theodore Dalrymple este autorul volumului „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum