Scrisoarea de Crăciun a lui Ivan Ilin

Această întâmplare s-a petrecut acum câțiva ani. Toți se adunau să prăznuiască Nașterea lui Hristos, pregăteau bradul și cadourile. Iar eu eram singur într-o țară străină, nu aveam alături nici familia, nici prietenii; și mi se părea că sunt părăsit și uitat de toată lumea.

În jur era pustietate și nu aflam dragoste: un oraș îndepărtat, oameni străini, inimi aspre. Dar iată că, fiind în această întristare și suferință, mi-am amintit de un pachet cu scrisori vechi, pe care am reușit să-l păstrez, ferindu-l de toate încercările vremurilor noastre întunecate. L-am scos din geamantan și am găsit această scrisoare.

Era o scrisoare de la mama mea, care a trecut la Domnul, scrisă cu 27 de ani în urmă. Ce fericire că îmi amintisem de ea! Nu poate fi povestită, trebuie redată în întregime.

„Scumpul meu copil, Nikolenka. Tu te plângi de singurătatea ta, și numai dacă ai ști cât de mult mă întristează și mă dor cuvintele tale. Cu câtă bucurie aș veni la tine și te-aș convinge că nu ești singur și nu poți să fii singur. Însă tu știi că nu pot să-l părăsesc pe tatăl tău, el suferă foarte mult, și are nevoie de prezența mea în fiecare minut. Iar tu trebuie să te pregătești pentru examen și să termini universitatea. Dar, aș vrea măcar să-ți povestesc de ce eu nu simt niciodată că sunt singură.

Să știi, omul este singur atunci când nu iubește pe nimeni. Fiindcă iubirea este ca un fir ce ne leagă de omul iubit. Într-un fel asemănător noi adunăm și florile într-un buchet. Oamenii sunt florile, iar florile nu pot fi singure într-un buchet. De îndată ce floricica va înflori cu totul și va începe să miroasă frumos, grădinarul o va lua și o va așeza într-un mănunchi, lângă celelalte flori.

Așa se întâmplă și cu noi, oamenii. Cel ce iubește, are inima înflorită și răspândește bunămireasmă; el își dăruiește dragostea sa la fel cum floarea își dăruiește mireasma. Și atunci el nu mai este singur, pentru că inima sa este la cel pe care îl iubește: se gândește la el, are grijă de el, se bucură de bucuria lui și suferă pentru suferințele lui. Nici nu mai are timp să se simtă singur, ori să cugete dacă e singur sau nu. În dragoste, omul uită de sine; el trăiește pentru alții, trăiește în alții. Aceasta și este fericirea.

Deja văd ochii tăi albaștri întrebători și aud obiecția ta calmă, precum că  aceasta e doar jumătate de fericire, că fericirea deplină este nu doar atunci când iubești, ci și când ești iubit. Dar aici este o mică taină, pe care ți-o voi spune la urechiușă: cine iubește cu adevărat, acela nu are pretenții exagerate și nu se zgârcește. Nu trebuie mereu  să calculezi și să descoși: oare ce îmi va aduce dragostea mea? oare va fi reciprocă? dar poate eu iubesc mai mult și sunt iubit mai puțin? dar merită oare să mă dăruiesc acestei iubiri?… Toate acestea sunt greșite și nefolositoare: înseamnă că iubirea încă nu a sosit, nu s-a născut sau deja nu mai este, a murit. Această măsurare prudentă și cântărire întrerupe șuvoiul viu al dragostei, ce curge din inimă și îl ține pe loc. Omul care măsoară și cântărește, nu iubește. Atunci, în jurul lui se formează o pustietate, nepătrunsă și neîncălzită de razele inimii sale, iar ceilalți oameni simt asta îndată. Ei simt că în jurul lui este pustiu, frig și aspru, se îndepărtează de acesta și nu așteaptă căldură de la el. Acest fapt îl dezamăgește și mai mult, și iată că el rămâne într-o singurătate completă, „nedreptățit” de soartă și nefericit…

Nu, dragul meu, iubirea trebuie să curgă liberă din inimă și nu trebuie să-ți faci griji dacă este reciprocă. Trebuie să-i trezești pe oameni cu dragostea ta, trebuie să-i iubești și cu aceasta trebuie să-i chemi spre iubire. A iubi nu înseamnă jumătate de fericire, ci fericirea întreagă. Doar recunoaște aceasta și în jurul tău vor începe să se întâmple minuni. Dăruiește-te șuvoiului inimii tale, dă-i libertate dragostei tale, lasă razele ei să strălucească și să încălzească în jurul tău. Atunci vei simți degrabă că spre tine, drept răspuns, curg din toate părțile valuri de iubire. De ce? Pentru că bunătatea ta sinceră și voită, dragostea ta neîncetată și dezinteresată va trezi pe neobservate în oameni bunătate și dragoste.

Atunci vei simți acest val ce a venit drept răspuns, nu ca pe „o fericire deplină” pe care ai cerut-o și ai izbutit s-o primești, ci ca pe un har nepământesc nemeritat, în care inima ta va înflori și se va bucura.

Nikolenka, băiatul meu. Gândește-te la aceasta și amintește-ți cuvintele mele, îndată ce te vei simți din nou singur. Mai ales atunci când eu nu voi mai fi pe pământ. Și fii liniștit și nu te îndoi, pentru că Dumnezeu este grădinarul nostru, iar inimile noastre – flori în grădina Sa.

Te îmbrățișăm amândoi cu duioșie, tata și eu.

Mama ta”.

Îți mulțumesc, mamă! Îți mulțumesc pentru dragoste și mângâiere. Știi, întotdeauna am lacrimi în ochi când ajung la sfârșitul scrisorii tale.

Și atunci, de îndată ce am citit scrisoarea, clopotele au bătut, chemându-ne la privegherea Nașterii Domnului. O, nemeritată fericire pământească!

Scrisoarea a apărut în volumul „Povestiri rusești de Crăciun” apărut la Editura Contra Mundum

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă