Testamentul dostoievskian al Prof. I.M. Andreev

În toate scrierile sale, precum şi în viaţa sa, Andreev a fost un om cu inimă mare. A suferit groaznic din cauza conştiinţei bisericeşti şi morale scăzute din vremurile noastre, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în lumea liberă. Este foarte probabil că anii săi de creativitate ar fi fost mult mai rodnici dacă nu ar fi fost tras în jos de sentimentul că sunt prea puţini cei cărora le pasă de Dumnezeu, de ortodoxie, de aproapele lor. Un articol în mod special (tipărit ca anexă la Teologia sa morală) ne descoperă preocuparea sa profund creştină, ceva ce acum pare să dispară cu desăvârşire de pe faţa pământului.

Acest articol, intitulat simplu „Plângeţi!” – „Weep!” – şi dedicat comemorării lui Dostoievski (care mai mult decât oricare altă figură din literatura rusă a descris suferinţa omenească şi sensul ei), relatează simplu despre una din recile şi „absurdele” crime ale unui mare oraş american.
O mamă în vârstă de 29 de ani din New York, într-o criză de furie, îşi omoară în bătaie fiul de două luni, lăsându-l inimaginabil de deformat; şi nu-şi exprimă niciun fel de regret faţă de crimă. Andreev descrie rănile suferite de băieţel, cu detalii clinice înfiorătoare, şi apoi se opreşte, ştiind că mulţi cititori vor protesta împotriva unor astfel de detalii „inutile”. „Oamenii au devenit surzi faţă de suferinţe. Ei fie că nu aud, fie nu vor să audă despre ceea ce se petrece, nu într-un coşmar, ci în realitate.”

El face apel la conştiinţa ortodoxă a cititorilor săi. „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi suntem vinovaţi: aceasta este esenţa eticii sociale a creştinismului… Toţi suntem vinovaţi, pentru că toţi suntem păcătoşi; facem rele, contribuim cu răul nostru la «magazia universală a răului». Şi acest rău se acumulează într-o imensă energie universală a răului şi îşi caută întruparea în vasele trupurilor lipsite de har, şi, atunci când le găseşte, se întrupează în ele, şi ele fac mari fapte rele… Să ne gândim fiecare la noi înşine… Ce făceai în acea seară când această faptă rea, de necrezut, dar reală, a fost făcută? Poate că a fost păcatul tău, fapta ta imorală, maliţia ta, care s-a dovedit a fi ultima mică picătură care a făcut ca vasul răutăţii să dea pe dinafară. Acesta este modul în care trebuie să reflectăm, dacă suntem creştini…

Plângeţi, fraţi şi surori! Nu vă fie ruşine de aceste lacrimi! Plângeţi! Și fie ca aceste lacrimi să devină izvorul în care Domnul va boteza pruncul-martir, care probabil era nebotezat, miruns fiind cu propriul său sânge de copil nevinovat, în loc de mir. Plângeţi! Fie ca lacrimile voastre să fie și izvorul unui alt fel de energie, o energie a binelui care să se împotrivească celei a răului, care cu puterea ei să scape măcar pe un copilaș nevinovat de torturi și măcar pe o mamă de un păcat de moarte. Lăsaţi ca aceste lacrimi să-i trezească şi pe mulţi dintre cei indiferenţi… Nu vă fie ruşine să plângeţi cu lacrimi de durere, de compasiune şi de pocăinţă.”

Aceste cuvinte sunt testamentul lui Andreev pentru noi, strigătul înflăcărat al sufletului său.

(traducere ușor revizuită și adăugită prin confruntare cu originalul, preluată din versiunea românească a cărţii menţionate, disponibilă online: https://archive.org/details/IvanAndreevSerafimRoseSfiniiCatacombelorRusiei – 20.10.21)