Care sunt limitele rațiunii?

Am primit multe întrebări excelente în ultimele luni, iar astăzi mi-ar plăcea să răspund uneia dintre ele. Un ascultător mi-a scris dorind să afle care sunt limitele rațiuni în viața ortodoxă. Pentru a încerca să răspundem la această întrebare, trebuie să o segmentăm în mai multe întrebări fundamentale.

Prima dintre aceste întrebări este: „care este obiectul rațiunii noastre?”  Cu alte cuvinte, ce este ceea ce încercăm să aflăm? Să luăm patru obiecte: o piatră, un om, o idee și, în sfârșit, Dumnezeu.
A doua întrebare este: „ce înțelegem prin rațiune?” Părinții, de pildă, disting între rațiunea discursivă, sau theoria, și o facultate mai intuitivă pe care o numesc nous.

Să începem cu prima întrebare și apoi să o combinăm cu cea de-a doua. Evident, există diferențe semnificative între o piatră, un om, o idee și Dumnezeu. O piatră este un obiect fizic. Ocupă un spațiu și are anumite proprietăți care pot fi analizate folosind echipament științific. Altfel spus, o piatră poate fi percepută empiric, folosind simțurile fizice, iar această percepție poate fi cuantificată.

Un om este de asemenea un obiect fizic, în măsura în care este și un corp fizic. Totuși, vechii greci nu picau de acord dacă există ceva mai mult dincolo de corp. Atomiștii și epicureicii insistau că sufletul este format din materie, exact la fel ca și corpul. Platoniștii, pe de altă parte, credeau că sufletul este o formă imaterială și nemuritoare întemnițată în trup. Această divergență s-a menținut până în zilele noastre, doar că astăzi majoritatea este covârșitor de partea materialismului. Multe școli de psihologie și toate așa-zisele științe sociale presupun că viața umană poate fi studiată științific și cuantificată.

Nu voi intra astăzi în acest subiect. Poate cu altă ocazie. Dar aș vrea doar să notez că nu este nevoie ca cineva să fie un platonist sau un cartezian convins pentru a respinge acest reducționism materialist. Suntem creștini, nu platoniști, și pentru noi marea falie ontică nu este între spirit și materie, ci între creație și Creator.

Să mergem mai departe. O idee – să spunem ideea de frumos – este destul de diferită de o piatră sau un om prin aceea că nu este un obiect fizic. Este un concept mental. Plato, desigur, credea că ideile sunt mai reale decât obiectele fizice. Pe de altă parte, nominaliștii  credeau că ideile nu reprezintă altceva decât nume iar singurele lucruri care există sunt lucrurile individuale. Mulți greci din vechime credeau că frumusețea poate fi cuantificată – proporția de aur, de pildă. Dar asta pentru că ei credeau că numerele sunt reale iar cosmosul un loc fundamental rațional.

Unii psihologi moderni au argumentat și ei că frumusețea poate fi măsurată, dar dintr-o perspectivă diferită. Ei susțin că anumite trăsături cuantificabile, fizice – simetria facială, de pildă – se imprimă în creier ca fiind mai plăcute decât altele.

Există, totuși, o diferență aici între toate aceste teorii cu privire la ce face ceva să ne pară frumos și experiența fenomenală a frumuseții. A înțelege geometria unei picturi frumoase sau complexitatea matematică a ceva precum „Recordare” de Mozart ar putea să-mi îmbunătățească aprecierea intelectuală a acelei piese. Dar mă îndoiesc serios că poate adăuga ceva experienței propriu-zise. A diseca astfel arta înseamnă a nu vedea pădurea din cauza copacilor.

Omul modern, în linii mari, crede că poate studia și înțelege omul și frumusețea în același fel în care o face cu o piatră. Adică, epoca științifică se bazează pe o singură presupoziție fundamentală: absolut totul este cuantificabil și drept urmare obiect al rațiunii discursive.

Asta ne aduce, desigur, la problema cunoașterii lui Dumnezeu. Tradiția ortodoxă susține și a susținut întotdeauna că Dumnezeu nu este ca o piatră. La fel de important, totuși, noi credem că Dumnezeu nu este o ființă umană mai mare, un fel de ego super-celest. A propos, mormonii cred că Dumnezeu a fost o ființă umană și că are un corp fizic.

Dimpotrivă, noi credem că Dumnezeu este radical diferit față de tot ceea ce există. Aceasta este ideea din spatele doctrinei creației ex nihilo. Aceasta înseamnă de asemenea că Dumnezeu nu este o idee sau ca o idee. Pentru Platon, Binele era pentru lumea inteligibilă ceea ce soarele reprezintă pentru lumea noastră fizică, sursa a toată lumina și cunoașterea. Pentru el, Dumnezeu este în mod esențial forma tuturor formelor.

Dar Dumnezeul nostru i s-a arătat lui Moise, nu ca o idee, ci ca marele „Eu Sunt”, Dumnezeul care a eliberat Israelul din robia egipteană și care în Hristos a împăcat lumea cu Sine. Dacă așa stau lucrurile, atunci cum îl cunoaștem pe Dumnezeu? În afara Ortodoxiei, există patru abordări fundamentale.

Prima este aceea a materialistului secular care respinge existența unui creator independent și, în schimb, interpretează religia prin psihologie și științele sociale. Feurbach susținea că atunci când vorbim despre Dumnezeu nu facem altceva decât să vorbim despre noi, și majoritatea materialiștilor ar fi de acord cu această abordare.

A doua abordare este aceea a materialistului păgân care crede într-o Putere Mai Mare, dar care face parte, cu toate acestea, din universul nostru fizic. Mormonii sunt exemplul evident.

A  treia este cea a platonistului religios care crede că deși Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin simțurile fizice, el poate fi cunoscut prin rațiunea umană. Această perspectivă este populară în rândul anumitor gânditori catolici și reformați.

A patra este cea a pietistului care crede că Dumnezeu poate fi abordat doar printr-un soi de experiență personală, de regulă încărcată emoțional. Dumnezeu nu este atât cunoscut, cât simțit. Majoritatea mișcărilor carismatice intră în această categorie.

Abordarea ortodoxă este suficient de diferită și nu doar pentru că noi insistăm asupra deosebirii absolute între creatură și Creator, dar și pentru că distingem între diferitele tipuri de facultăți intelectuale. Conceptul grecesc „nous” este tradus îndeobște fie ca „minte” fie ca „intelect”. În vremea Părinților, însă, ei au început să folosească termenul într-un sens specializat și l-au distins de un al cuvânt – theonia. Ei foloseau theonia pentru a se referi în mod specific la rațiunea discursivă. Acesta este în linii mari ceea ce înțelegem când folosim substantivul „rațiune” sau verbul „a gândi”. Pentru a ne exprima cât mai simplu cu putință: de fiecare dată când gândim folosind limbajul, i.e., propozițiile, ne folosim de rațiunea discursivă sau theonia.

Acum, unii filosofi moderni au argumentat că nu putem gândi decât într-o formă sau alta de limbaj. Cu alte cuvinte, toată rațiunea este discursivă. Majoritatea anticilor nu ar fi fost de acord cu așa ceva și cu siguranță nici Părinții. Ei au folosit conceptul de nous pentru a se referi la facultate perceperii intuitive.

Într-un anume sens, nous poate fi gândit ca facultate a atenției. Când scrii un cec sau citești o carte, nu faci pur și simplu acea activitate, ești conștient de ceea ce faci. Acum, uneori devii atât de prins de ceea ce faci, atât de concentrat, încât nu mai ești atent la nimic dimprejurul tău. În aceste cazuri rare, nous este concentrat complet pe sarcina de executat.

Alteori suntem distrați. Eu, de pildă, am ținut o conferință întreagă în timp ce mă gândeam la cu totul altceva. Și sunt sigur că și voi ați călătorit până undeva fără să vă amintiți nimic despre călătorie. Această împrăștiere a atenției este o consecință a Căderii. Nu doar că nous este dispersat, dar este dizlocat de miezul sinelui nostru pe care Părinții îl numesc „inimă”.

Ajunși aici trebuie să subliniez că în antropologia biblică „inima” nu este locul emoțiilor. Acelea sunt localizate în vintre. Inima este mai degrabă centrul psihosomatic al omului. Când modernii vorbesc despre inimă și cap, ei înțeleg de regulă prin asta emoțiile și intelectul. Dar când Părinții vorbesc despre separarea inimii de minte, ei înțeleg că nous a devenit cumva prins în rațiunea discursivă, i.e., în creier.

Din acest motiv Părinții vorbesc despre nous care coboară în inimă. Nu înțeleg că trebuie să intrăm în legătură cu emoțiile noastre, ci înțeleg că atenția noastră trebuie să se întoarcă la centrul ființei noastre unde trăiește Hristos prin Duhul Sfânt.

Dumnezeu nu este o piatră. Nu îl putem pune într-o vas de testare. Nu este nici o idee cum este un triunghi isoscel. Nu ni-l putem reprezenta. Dumnezeu nu este ca o ființă umană, și totuși Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa pentru a-L cunoaște. Mai precis, ni s-a arătat nouă desăvârșit ca om, omul-Dumnezeu Iisus Hristos.

Rațiunea discursivă este foarte bună. Dumnezeu ne-a dat-o, la urma urmei. Dar are limitele sale. Drumul spre Sion se află în inimile noastre, și dacă e să găsim acel drum, trebuie să cultivăm nous-ul și să-l direcționăm spre interior. Despre asta este vorba în toată viața ascetică a Bisericii. În sensul acesta, recomand călduros cărțile mitropolitului Hierotheos Vlachos.

Și acum fie ca Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, prin mijlocirea rugăciunilor Sf. Inochentie din Alaska și a fericitului stareți Sofronie Saharov să ne miluiască pe noi toți și să ne primească în Împărăția Sa veșnică.