Prințesa de Wales și frumusețea suferinței

În timp ce pierdeam vremea pe social media zilele trecute, la puțină vreme după ce prințesa de Wales a anunțat că are cancer, mă tot întrebam de ce lumea nu o poate lăsa în pace pe sărmana femeie până când se va întoarce în public, așa cum a promis, după Paști.

Vestea a venit ca un trăsnet pentru mine și la fel ca mulți alții mi-a părut foarte rău pentru ea, pentru familia ei și într-un fel chiar pentru poporul britanic și restul lumii.

De ce? Pentru că era o persoană cu adevărat drăguță. Se vorbește despre ea ca fiind foarte atentă cu alții, încearcă să fie o soție și o mamă dedicată, îl susține pe soțul ei și își crește copiii, caută să-i încurajeze pe ceilalți. Îmi place mai ales angajamentul față de valorile tradiționale, cum ar fi feminitatea și alte responsabilități la care multe femei strâmbă din nas.

Pentru că e o persoană atât de drăguță urăm să o vedem suferind. E întruchiparea vechii probleme: de ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?

Problema suferinței mă tot bântuie de ceva vreme, mai ales de când am văzut un clip. Nu știu cine e vorbitor, dar pare să le vorbească unor studenți de la Stanford.

„Rezistența contează pentru a avea succes. Nu știu cum să predau rezistența altfel decât prin a spune că sper să aveți parte de suferință”, spune el.

Mai departe adaugă:

„Până astăzi în compania noastră folosesc ideea de durere și suferință cu mare încântare – și vorbesc serios… Adică într-un sens fericit, pentru că îți dorești să te exersezi, îți dorești să rafinezi personalitatea companiei, vrei lucruri mari de la ei. Măreția nu vine din inteligență, ci vine din personalitatea, iar personalitatea nu are legătură cu oameni isteți, ci cu oameni care au suferit.”

Râzând pe înfundate, le spune apoi studenților de la Stanford care îl ascultă că le dorește „doze consistente de durere și suferință”.

E ușor să râzi la aceste cuvinte, dar nu e nimic amuzant despre suferință atunci când treci prin ea. În fapt, suferința pare a fi exact opusul a ceea ce noi în lumea postmodernă credem că e bun. Filosoful Peter Kreeft a rezumat acest aspect în cartea sa „Makins Sense Out of Suffering”:

„Care e bine suprem? Ce dă sens vieților noastre? Care e scopul? Modernitatea răspunde: să te simți bine. Anticii spuneau: să fii bun. A te simți bine nu e compatibil cu suferința; a fi bun este. Din acest motiv, faptul de a suferi amenință modernitatea mult mai mult decât îi amenința pe cei din vechime.

Mai mult, răspunsul modern cel mai popular la problema „ce înseamnă să fii o persoană bună” este să fii drăguț. Să nu-i faci pe alții să sufere. Dacă nu rănești pe nimeni, e ok. Pe acest criteriu, Dumnezeu nu e bun dacă ne lasă să suferim. Pe criteriile antice, Dumnezeu poate fi bun chiar dacă ne lasă să suferim, dacă o face pentru un bine mai mare, pentru împlinirea vieții, a caracterului și a sufletului, adică a sinelui.”

Pe scurt, când generația noastră se uită la suferință – cum e cea prin care trece acum prințesa de Wales – se gândește la ea ca la ceva rușinos, o răutate din partea lui Dumnezeu care permite ca o asemenea nenorocire să i se întâmple unei persoane bune. În fapt, pare o gândire retrogradă, deoarece suferința produce caracter, rafinând individul și făcându-l să fie un suflet mai frumos, mai potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu (…)

Exemplul prințesei de Wales ar trebui să ne încurajeze în propriile noastre suferințe. Nu toată lumea trece prin cancer sau printr-un alt diagnostic medical sever… dar cu toții avem momente grele, fie că e vorba de singurătate, de relații distruse, probleme financiare sau un viitor sumbru. Nu ar trebui să ne facă să ne pară rău pentru noi.

Ar trebui să privim această suferință ca pe o dar care ne ajută devenim indivizi mai buni. Să nu lăsăm să se irosească suferința.

„Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare,

Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde

Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Epistola către Romani, 5:3-5)