„Apoi să se dea hainele, coroana şi calul unuia dintre cei dintâi dregători ai regelui, ca să îmbrace pe omul acela, pe care vrea regele să-l cinstească şi să-l plimbe călare pe cal prin piaţa cetăţii şi să se strige înaintea lui: Aşa se face omului, pe care vrea regele să-l cinstească!” (Cartea Esterei)
Luna aceasta am lucrat la biroul din Bruxelles. În fiecare dimineață am mers pe jos dintr-un apartament situat lângă Palatul de Justiție, trecând pe lângă o mulțime de statui înfățișând regi, diplomați, artiști. Mulți dintre ei nu mai spun nimic celor care se plimbă, dar am încercat să citesc numele și descrierile de pe statui. Unul din lucrurile care îmi place în orașele europene sunt acești bărbați uitați, din marmură și piatră, care se înalță deasupra traficului, o mărturie pentru ceea ce G.K.Chesterton spunea, și anume că tradițiile noastre reprezintă „democrația celor morți”.
Statuile reprezintă un subiect sensibil după iconoclasmul declanșate de revoltele George Floyd, începute în SUA dar care s-au răspândit ulterior în lumea occidentală. La Londra, statuia lui Winston Churchill a fost murdărită cu vopsea, iar cea a reginei Victoria a fost vandalizată. Statuia reginei din Manitoba, Canada, a fost dărâmată, la fel ca și o statuie a reginei Elisabeta a II-a. În Statele Unite, statuile Părinților Fondatori au fost luate la țintă și culmea pradă violențelor a căzut și statuia colonelului Hans Christian Heg, care era un activist anti-sclavagism și a murit în Războiul de Secesiune.
Au fost sute de astfel de incidente, în care analfabeții istorice au decis că știu destule pentru a distruge martorii tăcuți ai lumii noastre. Bănuiesc că unul dintre motive e acela că barbarii intuiesc cumva că acele figuri îi privesc cu dispreț pentru ce fac. S-a scris destul despre acești iconoclaști, dar mă gândesc acum la altceva. E adevărat că demolarea statuilor reprezintă un simbol al decadenței. E de asemenea adevărat că putem învăța din ceea ce societatea noastră alege să prețuiască.
De pildă, Canada a decis să-l decoreze pe editorialistul și sprijinitorul eutanasiei, André Pierre Picard, un avocat foarte vocal în favoarea oferirii de injecții letale canadienilor care suferă de boli mintale. Motivul: „angajamentul său pentru înțelegerea și practica sănătății publice”. Peste 4% dintre decesele din Canada în 2022 au fost cauzate de eutanasie. „Avem un sistem foarte bun, care i-a ajutat pe oameni”, a spus Picard. Prin „i-a ajutat” el înțelege „le-a dat injecții mortale”, prin „bun” înțelege că a fost la scară mare.
Ca s-o spunem pe șleau, decorația respectivă nu mai înseamnă mare lucru în Canada de când i-a fost înmânată pionierului avortului Henry Morgentaler în 2008. Morgentaler a jucat un rol cheie în legalizarea avortului și s-a ocupat personal de uciderea a zeci de mii de copii nenăscuți, inclusiv unul de-al lui, în timp ce a organizat o rețea de clinici asemănătoare în toată țara.
Până și unul dintre cei mai celebri activiști trans canadieni a primit această decorație.
La rândul ei, America și-a onorat revoluționarii sexuali care au făcut atâtea pentru a schimba țara. Lidera feministă și activista avortului Gloria Steinem, care și-a dedicat memoriile celui care i-a ucis copilul, a primit cea mai importantă decorație americană pentru „leadershipul în mișcarea de eliberare a femeilor”.
Ellen DeGeneres a primit același premiu în 2016 pentru că a recunoscut la televizor că e lesbiană. În 2009, Obama a înmânat postmortem aceeași decorație violatorului și activistului LGBT Harvey Milk pentru „curajul său vizionar”; cu un an înainte Sean Penn l-a interpretat pe Milk într-un film hagiografic.
Revoluția Sexuală a devenit mitul fondator pentru multe state occidentale, iar panteonul vechilor eroi e dărâmat pentru a face loc icoanelor noii epoci. Cuvântul „curaj” e asociat frecvent cu bărbați care anunță că sunt femei, cu cei care își expun fetișurile în public, la fel cum este aplicat femeilor care susțin avortul și absența copiilor. Strămoșii lor sunt aruncați la lada de gunoi, dimpreună cu civilizația pe care au construit-o și au slăvit-o. Urmașii lor de azi sunt bolnavi și nu mai au chef să se uite la momumentele eroilor sau la realizările lor, drept pentru care îi apucă furia, îi dau jos de pe piedestal și gonesc mai departe furioși, dar tot nemulțumiți.
1 Comment
Churchill: Nu recunosc faptul că câinele din iesle are dreptul final la iesle, deși poate că a stat acolo foarte mult timp, nu recunosc acest drept. Nu admit, de exemplu, că indienilor roșii din America sau populației de culoare din Australia li s-a făcut un mare rău. Nu recunosc că acestor oameni li s-a făcut o nedreptate prin faptul că o rasă mai puternică, o rasă de rang superior sau, în orice caz, o rasă mai înțeleaptă din punct de vedere lumesc, ca să mă exprim astfel, a venit și le-a luat locul. Nu recunosc acest drept. Nu cred că indienii roșii au avut dreptul să spună: „Continentul american ne aparține și nu vom accepta ca vreunul dintre acești coloniști europeni să vină aici”. Ei nu aveau dreptul și nici nu aveau puterea.”