Drumul spre casă (fragment)

07/06/2024    |   de Nikolai Teleșov

Bătrânul se așeză și întinse mâinile spre foc. Siomka se apropie și el. Haina lui udă se încălzi curând și simți pe spinare un tremur plăcut.

– De unde vii? întrebă unul din cei care ședeau, privindu-l în față pe Necunoscut.

– Venim de departe. Ne croim drum spre casă.

-Băiatul e al tău?

-Nu, l-am întâlnit pe drum. A fost strămutat… A rămas orfan.

-Uite cum te-ai udat până la piele, dragul meu!

Toți își îndreptară atenția spre Siomka. El stătea chiar lângă foc și, mijindu-și ochii, privea cum ardeau și se răsuceau surcelele în văpaie, cum fumul alb se întindea luat de vânt, cum spumega și sfârâia fiertura în ceaun.

-Orfan, vasăzică? întrebară mujicii și începură din nou să se uite la Siomka.

Apoi prinseră a vorbi despre pâine și despre muncă; pe urmă, după ce mâncarea a fost gata, s-au așezat să mănânce.

-Mănâncă, sărăcuțule, mănâncă – îl îndemnau pe Siomka. Vezi, ai înghețat.

Siomka termină de mâncat și se întinse să se odihnească. După mâncarea fierbinte, îi era plăcut să se tolănească lângă foc. Surcelele trosneau vesel, mirosea a fum și a coajă proaspătă de copac, întocmai așa cum era odată în Beloe. Numai că de ar fi fost acasă, ar fi scos acum niște cartofi și i-ar fi aruncat în foc. Și își aminti de cartofii carbonizați, care miros și ard mâinile, și scârțâie între dinți.

Deasupra capului său luminau stelele, la fel de limpezi ca în Beloe, și dorea să creadă că acum Beloe este undeva aproape… Picioarele îl dureau din cauza oboselii, frigul ce venea din pământ îi străbătea o parte a corpului și spatele, iar focul îi încălzea atât de bine fața, pieptul și genunchii mici.

Mujicii tot mai vorbeau despre ceva, bunicul vorbea și el cu ei. Siomka auzea glasul lui: „E greu, prieteni, e greu…” Și mujicii spuneau la fel, că este greu. Apoi glasurile lor se făcură mai stinse și mai neclare, semănând cu un zumzet de albine… Apoi, în fața lui Siomka începură să plutească cercuri roșii, pe urmă se revărsă un râu larg și rece, iar peste râu se arătă Beloe… Siomka vru să se arunce în apă și să înoate până acolo, dar Necunoscutul îl prinse de picior, spunându-i : „E greu! E greu!” Apoi, din nou se rotiră cercuri verzi și roșii, și totul se amestecă…

Siomka dormea buștean.

Fragment din „Drumul spre casă”, ultima antologie de povestiri rusești apărută la Editura Contra Mundum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *