Părinți, copii și droguri

16/07/2024    |   de Anthony Esolen

Am avut la Colegiul Providence un prieten foarte bun, care și-a dat afară din casă băiatul de 20 de ani pentru că se droga, renunțase la școală și nu avea nicio meserie. I-a spus că îl primește înapoi doar dacă renunță la droguri și promite că ori se apucă de școală ori se duce la muncă.

Timp de mai multe luni, în timpul verii și toamnei, tânărul a trăit într-un cort sau ceva asemănător în curtea din spate a școlii.

Într-o zi i-a luat mașina tatălui, fără să ceară voie, iar tatăl a sunat la poliție. „Nu ți-am dat voie”, a spus părintele.

Tatăl era în fapt un om foarte de treabă cu care te înțelegeai de minune; foarte isteț și blând. Nici pe departe o inimă de piatră. Și se bucura de copiii săi.

Dar s-a gândit că trebuie să se țină tare pentru a-l face pe copil să se îndrepte. Copilul s-a schimbat, iar tatăl l-a primit cu brațele deschise în casă.

Câțiva ani mai târziu, la înmormântarea prietenului meu – a murit de cancer la stomac – băiatul acesta era cel mai afectat de moartea tatălui.

Mi-a spus că dacă tatăl său nu ar fi făcut ceea ce a făcut, el era acum tot pe străzi, cu viața complet distrusă. Tatălui nu i-a păsat – pentru moment – dacă fiul său îl urăște din toată inima. Dacă lacrimile și suferința evidentă a fiului îl afectau interior, nu a lăsat ca acest lucru să-i schimbe decizia. Și-a sacrificat astfel propriul confort pentru fiul său.
Mai bine să fii urât o vreme, iar copilul să-și vină în fire, decât să fii „apreciat” iar dezastrul să continue.

Nu aș recomanda acest tratament pentru fiecare caz tată-fiu: trebuie să ții cont de persoană și context. Tot ceea ce pot spune despre acest exemplu e că a funcționat, fiind o formă de iubire care nu arată deloc a iubire. Dar la urma urmei, mare parte din ceea ce pare a fi iubire nu e iubire. Eu nu știu dacă aș avea puterea să fac ceea ce a făcut el.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *