Un geniu al suferinței

26/08/2024    |   de Gary Saul Morson

Cel mai subestimat scriitor al Rusiei, Vsevelod Garșin (1855-1888), și-a fascinat contemporanii. O personalitate cult, ale cărui lecturi publice suscitau reacții extatice, carismaticul Garșin a fost descris de o tânără ca „modelul perfect pentru o icoană a Mântuitorului. Ochii săi mari, întunecați și profunzi mă priveau… cu o asemenea blândețe melancolică de parcă mi-ar fi cerut mie, o simplă adolescentă, să am milă de el și de întreaga lumea”. Cel mai mare pictor al epocii, Ilia Repin, l-a portretizat stând la birou, uitându-se spre privitor cu ochii săi adânci, vii, din care se revarsă mila.

Născut într-o familie de aristocrați scăpătați, Garșin a crescut printre niște oameni care cu greu ar fi putut eșua în a-i trezi interesul pentru suferință, cruzime și compătimire. Bunicul din partea tatălui, Egor Akhipovici, era faimos pentru răutatea pe care o manifesta față de iobagi și adesea se prevala de „dreptul” său de a îndepărta în noaptea nunții mirele de mireasă. Îngrozit de aceste nenorociri, tatăl lui Garșin, Mihail Egorovici, a evadat în armată, unde, în contrast absolut față de Egor Akhipovici, refuza să aplice până și cele mai elementare pedepse pentru soldații țărani ca să-i disciplineze. Mama lui Garșin, Ekaterina Stepanova Akimova, a fost, în cuvintele lui Garșin „o femeie excepțional de bine educată”. Tatăl lui Garșin s-a împrietenit cu socrul său, un om atât de bun încât și-a ipotecat moșia pentru a-și hrăni țăranii înfometați. Vecinii îl considerau nebun.

Când mama lui Garșin a fugit de acasă cu amantul, un revoluționar, nu s-a mai întors ani buni la copilul ei. Se pare că acest abandon a stimulat melancolia profundă de care Garșin  va suferi pentru tot restul vieții. „Expresia de tristețe de pe fața mea probabil că a început în această perioadă”, avea să explice el. În timpul gimnaziului avea să sufere prima cădere psihică. Nu l-a ajutat nici vestea că fratele său mai mare s-a sinucis. „O, mamă, cât de deznădăjduit sunt! Nici nu pot să plâng: nu am un locșor al meu”.
S-a înscris într-un institut minier, dar și-a dat seama rapid că își dorește să devină scriitor și s-a bucurat când i-a fost publicată prima povestire: „M-am simțit la fel ca eroul meu favorit, David Copperfield, când mi-a fost acceptat articolul”.

Operele complete ale lui Garșin încap într-un singur volum. A fost un maestru al conciziei, la fel ca Cehov și Isaac Babel. Povestirile sale, care ridică probleme morale și filosofice profunde în doar câteva pagini, sunt aproape insuportabil de tulburătoare. Nu ai nicio greutate în a identifica autorul cu personajul din portretul lui Repin.

„Acest martir al spiritului suferea de o boală din care e imoral să  îți revii”, susținea un contemporan despre Garșin. Unii cititori, ca replică la dubiile unora legate de figuri foarte idealizate ca Alioșa Karamazov al lui Dostoievski, îl dădeau drept  contraexemplu pe Garșin.

Alioșa Karamazov trece printr-o criză spirituală din care iese ca un adevărat „campion” capabil să înfrunte provocările vieții, dar pentru Garșin răul și suferința nu puteau fi îndurate, drept pentru care a suferit mai multe căderi psihice, iar în cele din urmă s-a sinucis.

Cehov, care adora povestirile lui Garșin, a contribuit la un volum de povestiri închinat memoriei scriitorului, cu una din cele mai bune scrieri ale sale „O cădere nervoasă”. Compasiunea reprezenta valoarea supremă pentru Cehov, iar povestirile sale descriu suferința și ratarea inutilă rezultate din eșecul oamenilor de a se pune în locul celorlalți. Garșin pare să demonstreze pericolul unei compasiuni prea mari (…)

Deși se opunea oricărei forme de violență, Garșin s-a înrolat ca soldat la începutul războiului cu Turcia. A mers la război nu pentru a ucide, ci pentru a trăi suferința soldaților simpli. „E mai moral să stai acasă, cu mâinile în sân, în timp ce soldatul moare pentru noi?”, se întreba el.

Tema principală a lui Garșin o reprezintă dezamăgirea care rezultă invariabil când idealurile naive se lovesc de realitate. În poveștile sale, consecința este dezgustul.

Succesul povestirilor lui Garșin provine din abilitatea lui de a surprinde patosul experienței idealistului în același timp în care transmite aparența lui celorlalți. Cititorii simt o apropiere de perspectiva internă fără să uite că reprezintă o formă de boală.

Perspectiva aceasta dublă era specifică lui Garșin. Spre deosebire de mulți populiști, el nu se putea dedica în totalitate, astfel încât poetul revoluționar Yakubovici l-a descris drept un „Hamlet al vremurilor noastre”. În eseul său celebru „Hamlet și Don Quijote”, Turgheniev a identificat două tipuri rusești: un idealist incorigibil, imun la contraargumente și dovezi, celălalt un sceptic paralizat întotdeauna de îndoială. Garșin se regăsea în amândoi.
Istoria culturală rusă oferă un număr de idealiști care sfârșesc prin a face mai mult rău decât bine. Lecția experienței rusești este probabil aceea că nimic nu face mai mult rău decât încercarea a aboli cu totul răul. A învăța această lecție nu duce la cinism. Adevăratul înțelept descoperă cum să aline suferința fără să presupună că simplul impuls spre asta garantează o îmbunătățire reală.

„Semnalul” de Garșin a apărut în culegerea de povestiri „Drumul spre casă” de la Editura Contra Mundum. Cartea poate fi comandată de aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *