Lee și Ortodoxia

Sudul (Statelor Unite) are un loc aparte în istoria modernă a Occidentului. În timp ce majoritatea țărilor apusene renunțau, odată cu modernitatea, la creștinism și la alte rânduieli tradiționale, oamenii din Dixie făceau exact invers: apărau o viziune ierarhică a universului în care Sfânta Treime trona deasupra tuturor; apărau creștinismul, ca și ideea tradițională de căsătorie și familie așa cum era expusă în Sfânta Scriptură și în societatea greacă și romană; priveau cu neîncredere industrializarea rapidă în masă; susțineau în schimb un sistem economic mai uman, mai lent, agrarian, în mintea lor creația fiind îmbibată de sens și de prezența lui Dumnezeu Însuși, ea jucând un rol sacramental, nefiind doar „materie moartă” care să fie transformată cu ajutorul fabricilor în bunuri de consum și în profit monetar.

Deși nu avea întocmai același argumente, viziunea Sudului asupra vieții tradiționale era cu toate acestea foarte similară cu ceea ce se întâmpla în aceeași epocă în lumea ortodoxă – cu, de pildă, Sf. Athanasie din Paros și Părinții Colivarzi de la Muntele Athos, sau cu Ivan Kireevski, Alexei Homiakov și alți slavofili din Rusia.

Apropierea dintre Dixie și Ortodoxie poate fi văzută și altfel: în posturile ținute înainte de Paști și de Crăciun, în chiar interzicerea nunților în aceste perioade, în sărbătorirea Crăciunului conform Vechiului Calendar, pe 6 ianuarie, în sărbătorirea Sf. Gheorghe în timpul Paștelui. Au existat, de asemenea, convertiți sudiști la Ortodoxie, precum Philip Ludwell III, dar și așezăminte ortodoxe în Vechiul Sud, cum a fost comunitatea greacă din New Orleans.

Așadar, există o multitudine de motive pentru ortodox de a fi interesat de Sud, și viceversa.

De-a lungul istoriei sale de 417 de ani, o seamă de sudiști au întrupat ethosul creștin tradițional din Dixie: de la William Berkeley, Robert Byrd II și Robert ‘King’ Carter I, la Flannery O’Connor, Donald Davidson și Andrew Lytle – dar cel mai strălucitor exemplu dintre toate rămâne Robert E. Lee.

Robert Edward Lee s-a născut la 19 ianuarie 1807, într-o familie de moșieri, tatăl său fiind celebrul Light Horse Harry Lee, general în Războiul de Independență cu Marea Britanie, iar mama sa, Ann Hill Carter Lee, parte din faimoasa familie Carter. Prin căsătoria cu Mary Custis, în anul 1831, Robert E. Lee a intrat într-o altă familie cu reputație din Virginia, ea fiind strănepoata soției lui George Washington, Martha. Au avut o căsnicie rodnică, aducând pe lume șapte copii.

Lee a fost un creștin evlavios din copilărie, a urmat academia militară West Point în tinerețe, și și-a petrecut mare parte din viață în armata Statelor Unite în special în Divizia de Ingineri, cu toate că a participat la lupte în Războiul Mexicano-American din 1847, ca și la Harper’s Ferry în 1859 unde a înnăbușit revolta lui John Brown. După ce Virginia s-a desprins pe 17 aprilie 1861 de Statele Unite, generalul Lee a demisionat din armata SUA pe 20 aprilie, iar pe 14 mai a devenit General de Brigadă în armata Confederată, acolo unde a slujit cu eleganță și distincție până la sfârșitul războiului cu invadatorii yankei pe 9 aprilie 1865, ziua în care s-au predat la Appomattox Court House, în Virginia, atât el cât și Armata Virginiei de Nord, în fața generalului nordist Ulysses Grant.

După Război, scopul principal al generalului Lee a fost să încurajeze reconcilierea dintre state, să lucreze pentru binele public și să-i îmbărbăteze pe toți. În acest sens, a acceptat în octombrie 1865 funcția de președinte al Colegiului Washington din Lexington, Virginia (care mai târziu a fost redenumit Universitatea Washington și Lee). A stat acolo cinci ani, formând mințile și personalitatea tinerilor care urmau colegiul. Pe 28 septembrie 1870, în timp ce se afla la o adunare a enoriașilor din Biserica Episcopaliană din Lexington a suferit un infarct. A trecut la cele veșnice nu peste mult timp, pe 12 octombrie 1870, spre marea tristețe a compatrioților săi sudiști. Ultimele sale cuvinte au fost „e timpul să mergem”.

Au trecut mai bine de 150 de ani de când Robert E. Lee a plecat din această lume. Omenirea s-a schimbat considerabil de atunci. Dar avem ceva de câștigat, în special noi, creștinii ortodocși, dacă ne uităm mai atent la viața lui?

Un alt sudist remarcabil, Richard Weaver (trecut la cele veșnice pe 1 aprilie 1963), ale cărui scrieri surprind foarte bine esența felului de viață din Dixie răspunde afirmativ la această întrebare în eseul său „Lee Filosoful”. El observă că elogiile la adresa generalului Lee în calitate de lider militar, de soț și tată model, de întrupare a culturii sudiste se întâlnesc frecvent. Nu sunt de neglijat în epoca noastră barbară și promiscuă. Dar, spune el, Lee are calități mai importante. Și în aceste calități evidențiate de Weaver vom vedea cum se aseamănă cu adevărurile predicate de Biserica Ortodoxă.

Pentru început profesorul Weaver observă că generalul Lee înțelegea faptul că omenirea are o înclinație înnăscută spre conflict. În timpul războiului, la Fredericksburg, Lee a afirmat „e bine că e groaznic, altfel am ajunge să ne placă”. Din moment ce dorința de conflict e în fiecare din noi, comentează profesorul Weaver, trebuie să găsim o cale de a o transforma în ceva bun. Dacă am găsi un înlocuitor pentru războiul fizic, ar fi de mare ajutor.

Unii dintre Părinții noștri Ortodocși completează această serioasă linie de contemplație începută de generalul Lee. Oamenii își pot satisface această dorință de luptă tocmai în războiul duhovnicesc, în același timp în care se îmbunătățesc pe sine și își ajută aproapele făcând asta, în loc de a stârni distrugerea și anarhia. Sf. Antonie cel Mare admitea că războiul duhovnicesc e nedespărțit de noi până la sfârșitul zilelor. „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greșeala să o pună asupra lor înaintea lui Dumnezeu, și să aștepte ispita până la suflarea cea mai de pe urmă.”

Sf. Maxim Mărturisitorul descoperă câteva dintre beneficiile războiului duhovnicesc: „Există cinci motive pentru care Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească. Primul motiv este acela de a învăța să distingă virtutea de viciu, prin experiența acestui război duhovnicesc. Al doilea motiv este acela de a păstra statornică virtutea pe care am dobândit-o cu trudă. Al treilea motiv: să nu ne mândrim când avansăm în cultivarea virtuților, ci a învăța să ne smerim. Cel de-al patrulea motiv este pentru a urî din tot sufletul nostru răutatea. Al cincilea motiv este pentru a nu uita, atunci când ajungem la eliberarea de patimi, de slăbiciunea noastră, dar și de puterea lui Dumnezeu care ne ajută.”

Conform celui de-al treilea motiv expus de Sf. Maxim, e limpede că generalul Lee a înaintat în virtute, deoarece smerenia a fost trăsătura definitorie a vieții sale, așa cum remarcă profesorul Weaver: „Idealul datoriei e legat de o calitate care mai presus de toate îi conferă lui Lee acea măreție antică, smerenia sa”. După Război a dovedit atât „răbdare cât și tăcere” pentru a pune umărul la reconciliere, crezând că astfel va ajuta să domolească văpaia resentimentelor și amărăciunii care încă pustia sufletele, atât ale nordiștilor cât și ale sudiștilor.

Sf. Isaac Sirul recomanda același lucru: „Pe omul rău cucereşte-l prin bunătate şi blândeţe, pe cel zelos fă-l să se minuneze de bunătatea ta. Fă dreptatea să roşească în faţa milostivirii tale. Alături de cel mâhnit să ai şi tu inima mâhnită. Iubeşte-i pe toţi oamenii, dar ţine-te departe de toţi oamenii.”

Avva Pamvo, unul dintre Sfinții Părinți ai Pustiei, susținea într-un mod remarcabil beneficiile tăcerii, cu care generalul Lee mai mult decât sigur că ar fi fost de acord:

„Acest Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Și adunându-se frații, au spus lui Avva Pamvo: Zi vreun cuvânt Papei, ca să se folosească. Le zice lor bătrânul: Dacă nu se folosește de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.”

În fine, credința adâncă a generalului Lee în Dumnezeu i-a îngăduit să trăiască dezamăgirea fără să pice în deznădejde. „În pofida eșecului în cea mai mare luptă a vieții sale, și în pofida unor întunecați cinci ani în care, conform lui Stephen Vincent Benet, «trebuie că a trăit cu amărăciunea însăși», nu a dat niciun semn de disperare. Figura sa, ni se spune, a căpătat expresia unei tristeți așezate, fără să se lase dominat de sentimente. Convingerile sale proveneau din creștinism, iar acolo citim că uneori Dumnezeu alege oameni pentru a lupta și a fi înfrânți într-o cauză dreaptă.”

Lee recunoștea că avea motive să fie ispitit spre deznădejde, dar după cum a afirmat profesorul Weaver, nu s-a lăsat copleșit de ea. Iată ce spunea însuși generalul Lee într-unul din cele mai amare și poetice discursuri: „nici în pofida eșecurilor, pe care le plâng, nici în pofida greșelilor, pe care acum le văd și le recunosc, nici în pofida actualei stări a lucrurilor, nu deznădăjduiesc cu privire la viitor. Mersul Providenței e atât de încet, iar dorințele noastre atât de nerăbdătoare, lucrarea progresului e atât de mare, iar mijloacele noastre de a o ajuta atât de slabe, viața umanității atât de lungă, cea a omului atât de scurtă, până într-acolo încât adesea vedem doar refluxul valului care avansează, și în felul acesta deznădăjduim. Istoria ne învață să sperăm.”

Acest amestec de îndurare a tristeții și a experiențelor amare cu nădejdea în Dumnezeu ne conduce firesc spre acele bine cunoscute vorbe ale Domnului Iisus Hristos către Sf. Siluan Athonitul, după ce Sf. Siluan s-a nevoit 15 ani pentru a redobândi harul lui Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”

Dar iubirea e cea mai înaltă virtute creștină și aici din nou generalul Lee reprezintă un bun model pentru noi toți. Într-una din scrisorile către fiica sa, Annie, el spune: „Puținul timp pe care-l am la îndemână, nu-mi micșorează dragostea ce ți-o port, Annie, nici nu mă împiedică să mă gândesc la tine și să îmi doresc ce e bun pentru tine. Tânjesc să te văd în nopțile zăbavnice. Dimineața când mă trezesc, și apoi toată ziua, gândurile mele zboară către tine în feluri pe care tu nu le poți auzi sau eu repeta. Sper că îmi vei apărea mereu așa cum ești acum pictată în inima mea, și că te vei strădui să te îmbunătățești și să te porți astfel încât tu să fii fericită iar eu bucuros toată viață.”

Robert E. Lee nu e un sfânt ortodox. Dar în prezent lumea suferă de o lipsă atât de acută de oameni care au dobândit până și cele mai elementare virtuți, încât personalități ca generalul Lee au o importanță tot mai mare. Nu doar că ne arată ceea ce se poate obține în termenii bunătății umane simple și obișnuite, dar pentru ortodox, el reprezintă o punte către aceia cu daruri mai înalte, către sfinți, care au transformat și îndumnezeit natura umană căzută prin sinergia cu harul lui Dumnezeu. Ca unul ce a fost văzut adesea de cei din Sud ca un fel de reapariție a acelor nemuritori din Grecia veche, poate că rolul lui Lee ca punte sau indicator către sfinții ortodocși nu e în cele din urmă ceva atât de mirare.

Romanul „Cu Lee în Virginia” de G.A. Henty poate fi comandat de aici.