Plăcerea inavuabilă

Isabelle Robinson a vorbit despre experiența ei de la bufetul școlii când un băiat de clasa a VII-lea a aruncat cu un măr în ea, lovind-o atât de tare că a rămas fără aer. Băiatul a rânjit, iar ochii „i s-au aprins de o bucurie bolnavă și stricată când m-a văzut că plâng.”

Cinci ani mai târziu, pe 14 februarie 2018, Robinson era în anii mai mari de la liceul Marjory Stoneman Douglas, când același băiat, Nikolas Cruz, a luat cu asalt școala, ucigând 17 colegi și profesori. O lună mai târziu, tinerii din întreaga țară au organizat un boicot de 17 minute, pentru a aduce un omagiu fiecăruia dintre cei uciși. Alți tineri au contestat boicotul sugerând că elevii ar trebui să fie mai prezenți și mai empatici, nu să se retragă. Sau cel puțin așa au sugerat organizatorii #WalkUpNotOut.

Astăzi, dezbaterile culturale se prăbușesc rapid în controverse pe linii de partid. Elevii care protestează contra violenței din școli se aliază aproape imediat cu avocații reglementării armelor de foc, cerând interzicerea armelor de asalt. Opozanții lor, #WalkUpNotOut, se unesc cu suporterii Asociației Naționale a Armelor. Însă dezbaterea despre controlul armelor este doar o parte din tablou. Problema mai profundă, dincolo de războiul pe tema reglementării armelor, este De Ce?

De ce un număr tot mai mare de tineri simt că au, așa cum a observat recent R.R. Reno, „o licență pentru a ucide”? De la Columbine încoace, a existat un val continuu de comentarii cu privire la „cauzele adânci ale violenței tinerilor”. Unii pun vina pe seama intimidării de la școală. Alții îndreaptă degetul spre armele din SUA, sau pe jocurile video violente, sau pe social media. Comentatorii de dreapta și de stânga par să aibă ezitări în a învinovăți persoana culpabilă. Toată lumea pare să presupună că oamenii, lăsați de capul lor, sunt buni, iar violențele vin dintr-un context exterior sinelui.

Sunt medic de familie și psiholog. Am văzut cum traumele din copilărie pot crea niște răni care nu se vindecă vreodată. Dar în decurs de mai bine de 25 de ani de practică, experiența mea clinică m-a făcut să resping presupozițiile deterministe care subîntind acum viziunea terapeutică dominantă în America. Am văzut copii abuzați și neglijați care au ajuns oameni buni și drăguți. Am văzut copii care s-au bucurat de toate avantajele posibile – doi părinți iubitori, cămin stabil, comunitate unită – și care au ajuns violenți și nemiloși.

„Cel încet la mânie e mai de preț decât un viteaz, iar cel ce îşi stăpânește duhul este mai prețuit decât cuceritorul unei cetăți.” (Pildele lui Solomon, 16:32). Față de cultura noastră terapeutică tradiția iudaică și creștină înțeleg diferit problema violenței. În tradițiile iudaică și creștină, păcatul este o ispită. Înainte de prima crimă, Dumnezeu l-a avertizat pe Cain „păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facerea 4:7). Cain a ales să cedeze tentației, să se bucure de păcat: plăcerea inavuabilă a uciderii fratelui său. Dar a avut posibilitatea de a alege. Psihologul B.F. Skinner s-a înșelat: oamenii nu sunt produsele neajutorate ale experienței trecute. Prin harul Domnului, putem alege să facem binele și să întoarcem spatele răului.

Psihologia americană de azi în mare parte ignoră posibilitatea alegerii morale înrădăcinată într-un cadru de valori transcendente. „Perseverența” e ultima modă în psihologia americană. Dar perseverența fără un cadru moral degenerează rapid într-o perspectivă carieristă în care cauți să ajungi deasupra tuturor, așa cum a observat Jeffrey Aaron Snyder. Presupozițiile care domină în prezent psihologia americană sunt în mod implacabil materialiste și orientate spre scopuri asemănătoare. Învață-i pe copii că vor avea necazuri dacă le fac rău celorlalți, iar atunci se vor comporta bine pentru că se tem de consecințe. Muncește din greu, obține întotdeauna consimțământul înainte de relații intime și vei avea o viață bună.

Nu merge. Mai bine de jumătate din ucigașii în masă din ultimii 50 de ani s-au sinucis după ce au făcut prăpăd. Căutau plăcerea inavuabilă a omorului. Erau gata să-și ia viața pentru asta. Nicio abordare a unor astfel de oameni sau a unor asemenea acte de violență nu poate fi validată empiric dacă neagă realitatea alegerii morale sau ispita răului.

Cultura are consecințe. Dacă un băiat este crescut într-o cultură care învață „să nu ucizi” ca imperativ, atunci acea cultură îi oferă instrumentele pentru a înțelege pornirile sale rele și, sperăm, să le stăpânească. Dacă un băiat este crescut într-o cultură care învață „dacă te simți bine, fă-o”, e mai puțin probabil să se înțeleagă pe sine și mult mai puțin probabil să-și stăpânească pornirile rele.

Parte din răspunsul la probleme „De ce?” s-ar putea să fie: cultura s-a schimbat. În alt articol am prezentat dovezi mai detaliate după care cultura americană din urmă cu jumătate de secol transmitea un mesaj mai puternic și mai consistent, după care normele morale erau absolute pe care toți oamenii buni le urmau. Asta e mult mai puțin adevărat astăzi. Cultura populară americană este cultura lui „dacă te simți bine, fă-o”, „unde te poartă pașii”, „fă ce-ți place, lasă lumea să vorbească”.

Ura nu e ceva nou. Ispita de a ucide e la fel de veche precum Cain. Însă astăzi certitudinile morale au fost subminate de o cultură populară care pune împlinirea individuală deasupra sacrificiului de sine, plăcerile personale deasupra obligațiilor personale. Un corolar al „lasă lumea să vorbească” este „criticii vor critica”. Dacă am spus măcar ceva adevărat mai sus, atunci avem o soluție clară în față, deși ne va lua mult să o punem în practică. Trebuie să combatem cultura lui „fă ce-ți place”. Trebuie să-i învățăm pe hateri să iubească.

Leonard Sax este autorul bestellingului New York Times Prăbușirea Parentingului, în curs de apariție la editura Contra Mundum.