Kyle era înghițit cu totul de jocul de pe telefon, așa că am întrebat-o pe mama lui: „De cât timp se plânge de dureri de burtă”. Femeia mi-a răspuns: „cred că de vreo două sau trei zile.”
„Taci din gură, mamă. Habar n-ai de ce vorbești”, s-a auzit Kyle. După care a râs zgomotos, fără să-și scoată capul din telefon. Kyle are 10 ani.
Sunt doctor de 29 de ani. Tipul acesta de limbaj și comportament din partea unui copil de 10 ani era foarte rar în anii 80 și 90. Chiar și în urmă cu 10 ani ar fi fost suspect. Azi e ceva obișnuit. Copiii americani sunt îmbibați de o cultură a lipsei de respect: pentru părinți, pentru profesori, pentru ceilalți. Asta învață de la televizor, chiar și de la Disney Channel, unde părinții sunt portretizați ca aiuriți, fără legătură cu realitatea sau absenți. Asta învață de la vedete sau de pe internet. Asta învață din social media. Asta se învață unul pe altul. Poartă tricouri cu lozinci de tip „nu sunt timid. Pur și simplu, nu-mi placi.”
Provocarea educării copiilor de azi e cu totul diferită de ce era în urmă cu 30 sau 50 de ani. Pe atunci, cultura populară susținea autoritatea părinților, fie că era vorba de „Andy Griffith Show” în anii 60 sau de „Legături de familie” în anii 80. Copiii nu se nasc știind ce este respectul. Ei trebuie învățați.
Potrivit multor tipuri de dovezi, inclusiv studii de grup ca Studiul Național Longitudinal al Tinerilor, copiii lipsiți de respect sunt mult mai susceptibili să devină anxioși și deprimați, de trei ori mai probabil să devină supraponderali, mai înclinați spre fragilitate interioară, mai puțin sănătoși și mai puțin creativi, comparativ cu cei respectuoși.
Nu deznădăjduiți. La fel cum văd în cabinet copii precum Kyle, văd de asemenea copii care sunt respectuoși, curtenitori, fericiți și încrezători. Aceeași rasă, etnie și venit. Însă părinții sunt diferiți și își educă diferit copiii.
În ultimii șapte ani am tot stat de vorbă cu părinți și copii, încercând să înțeleg de ce unii copii sunt respectuoși deși majoritatea colegilor lor nu sunt astfel. Diferența o fac părinții.
Iată câteva lucruri pe care le-am învățat de la acești părinți: aveți pretenția de la ei să se comporte tot timpul cu respect. E în regulă să nu fie de acord. Nu e niciodată în regulă să fie lipsiți de respect. Dați întâietate familie. Masa acasă e mai importantă decât aglomerația de activități extracuriculare. În loc să puneți accent pe stimularea stimei de sine, învățați-i modestia. Luptați împotriva mantrei culturale de a avea un copil „nemaipomenit”.
De asemenea, fără ecrane în timp ce stați cu copilul. Lăsați telefonul deoparte. Fără ecrane la masă. Învățați-i arta conversației față în față. Fără ecrane în locurile publice, cum ar fi cabinetul doctorului. Controlați-le timpul petrecut pe social media, la televizor sau cu orice alt ecran.
Dacă vreți să faceți o schimbare, nu umblați cu subtilități. Orice moment e bun pentru a sta de vorbă cu el și a-i spune că vor fi schimbări în casă: schimbări în felul în care vorbim, în care ne comportăm, în care ne raportăm unul cu altul. Se poate crea o cultură a respectului acasă și în zilele noastre. Nu e ușor, dar se poate.
Cartea dr. Leonard Sax, „Prăbușirea Parentingului”, bestelling New York Times, este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.