Minunate Nerozii. Cum subminează psihologia moralitatea

Nenorocirile prietenilor stârnesc în noi ceva ce nu e întru totul neplăcut, scria în urmă cu aproape trei secole și jumătate ducele de La Rochefoucauld. Când citim pentru prima oară această cugetare ne simțim deopotrivă bulversați și cumva rușinați. Spune ceva jenant despre noi, ceva ce, dacă ne-am fi gândit mai mult sau mai onest la noi înșine, ar fi trebuit să știm de la bun început; din acest motiv nu vom fi niciodată capabili să pretindem că suntem altceva decât niște ființe complexe și contradictorii.

La Rochefoucauld a exprimat o idee pe care ar fi putut-o descoperi oricine, dacă „și-ar fi urmărit mișcările inimii”, după cum se exprima Doctorul Johnson[1]. Au evoluat oamenii dincolo de acest prag al autoînțelegerii? Teza mea este că nu au atins acest deziderat; mult lăudatul sau pretinsul nostru progres, oricât de uluitor ar fi din punct de vedere tehnologic, e, de fapt, un regres în materie de onestitate și rafinament. Psihologia nu este o cale pentru auto-înțelegere, ci o barieră culturală pentru o atare cunoaștere, asta în măsura în care am putea-o atinge; am însă convingerea că nu vom fi niciodată în stare să descoperim în întregime tainele inimii. Iar asta mă bucură mai mult decât mă întristează.

Capitolul Întâi

Dacă am arunca în ocean toate antidepresivele și anxioliticele din lume (așa cum sugera cândva O. W. Holmes Sr. că ar trebui să facem cu manualele farmaceutice), dacă am retrage  de pe piață și am pune pe foc toate cărțile de psihologie, dacă s-ar lăsa de meserie toți psihologii, dacă s-ar închide toate facultățile de psihologie, dacă toată cercetarea psihologică ar fi abandonată, dacă am elimina din vorbirea zilnică toate conceptele psihologice, ar fi Omenirea atunci mai câștigată sau mai săracă, ar fi mai înțeleaptă sau mai smintită? Ar fi afectată capacitatea de auto-înțelegere a omului? Am duce-o mai rău?

Bineînțeles că acestor întrebări nu li se poate oferi un răspuns categoric. E un experiment imposibil de realizat… Dar îți trebuie îndrăzneală să pretinzi că Omul de azi își înțelege natura mai bine decât o făceau Montaigne ori Shakespeare. Câți dintre noi ar avea insolența de a se lăuda în public cu o cunoaștere a semenilor  mai bună decât Lebăda de pe Avon[2]? Imediat ar fi luați în râs, ridiculizați și alungați cu fluierături. Și pe bună dreptate. O astfel de trufie ar merita exact asta.

În ceea ce privește calitatea vieții, cât din această îmbunătățire poate fi pusă pe seama psihologiei? Datorăm incomparabil mai mult sistemelor moderne de canalizare decât psihologiei.

Și cu toate acestea, ideea că astăzi, spre deosebire de trecut, avem o cunoaștere și o înțelegere mai profunde ale naturii umane nu e nici pe departe una izolată. Multe școli de psihologie pretind  că au ajuns la o înțelegere fără precedent a naturii umane, a comportamentului, a emoțiilor și a suferinței. Filosoful-fiziolog francez Pierre-Jean-George Cabanis afirma cu tărie în anul 1802 că, așa cum ficatul secretă bilă, la fel și creierul secretă gânduri. Două sute de ani mai târziu, apreciatul specialist în neuroștiințe V. S. Ramachandran spunea în esență același lucru, folosind însă mai multe cuvinte, ca și cum limbuția ar fi un semn al progresului:

„Deși e un fapt bine cunoscut, nu contenește să mă surprindă că toată diversitatea vieții noastre mentale – toate sentimentele, emoțiile, gândurile, ambițiile, iubirile, sentimentele religioase și chiar ceea ce fiecare dintre noi privește ca fiind sinele său intim – este pur și simplu rezultatul activității acestor mici particule de gelatină din capetele noastre, din creierele noastre. Nu există nimic altceva în afară de asta.”

Așadar, chiar dacă nu avem o confirmare oficială, știm cam tot ce e de știut în materie de  auto-înțelegere a omului: au mai rămas de completat doar  micile detalii. Nu va mai dura mult și, cu condiția să existe fonduri suficiente, nu vor mai fi necunoscute și surprize neplăcute, nu vor mai apărea în viața omului dileme agonizante; problema unei vieți bune va fi rezolvată o dată pentru totdeauna, indubitabil și științific, fără recursul la nesfârșite speculații metafizice imposibil de verificat experimental.

Să înțelegi totul nu va mai însemna să ierți totul, deoarece nu va mai fi nimic de iertat; de la bun început, oamenii se vor comporta decent, adică în acord cu dictatele științific confirmate ale unei vieți corespunzătoare. Istoria va lua sfârșit, de data aceasta nu ca urmare a triumfului democrației liberale la nivel global, ci datorită triumfului psihologiei și neuroștiințelor. Omul nu-și va mai transmite nefericirea urmașilor săi, precum în poemul lui Larkin[3], ci își va transmite cunoașterea – la acel moment cunoașterea și înțelepciunea suprapunându-se, desigur. Iar cunoașterea – să nu avem nicio îndoială – va secreta înțelepciune, precum ficatul secretă bilă.

Eu nu cred așa ceva și nu sunt sigur că aș dori să trăiesc într-o astfel de lume, dacă ea ar exista cu adevărat. Cât de plictisitor ar fi! Viața ar arăta ca o nesfârșită croazieră în Caraibe la bordul unui vas de lux, pe o mare liniștită, cu o climă temperată. Oamenii s-ar plictisi din lipsa unor motive de nefericire și, în curând, ar scufunda vasul pe care călătoresc:  pentru că Omul nu e atât un animal care scapă de probleme, cât unul care și le creează singur. Potrivit lui Pascal, toate necazurile omului vin din neputința acestuia de a sta liniștit într-o cameră; însă Pascal nu susținea că a descoperit o cale prin care să putem evita acest neajuns și nu sugera că această neputință își are originea altundeva decât în natura umană (…)

Fragment din volumul „Minunate Nerozii. Cum subminează psihologia moralitatea” de Theodore Dalrymple, apărut la editura Contra Mundum.

[1] Samuel Johnson sau Dr. Johnson (1709-1784) a fost unul dintre cei mai mari critici literari și lexicografi englezi.

[2] Una din poreclele lui Shakespeare.

[3] Autorul face trimitere la poezia lui Philip Larkin „Acesta să fie versul”.