În ce constă măreția Doctorului Johnson?

Cândva, un prieten, rus prin naștere, englez prin adopție, dar care vorbește engleza mai elegant și mai elocvent decât majoritatea localnicilor, m-a întrebat în ce anume constă, mai exact, măreția doctorului Johnson. Întrebarea sa, izvorâtă din curiozitate, era doar pentru cultura sa generală; cu toate acestea, m-a luat prin surprindere, măreția doctorului Johnson fiind un lucru de la sine înțeles pentru mine. Dacă prietenul meu mi-ar fi cerut să numesc un om a cărui cea mai proeminentă trăsătură ar fi fost măreția, cred că, fără să stau pe gânduri, l-aș fi numit pe doctorul Johnson.

„Dar”, a continuat prietenul meu, „doctorul Johnson a fost scriitor, iar măreția scriitorilor provine din operele lor. Cine îl mai citește acum sau mai simte nevoia să o facă?” El a adăugat că, deși nu-l citise niciodată, se considera totuși un bun cunoscător al literaturii engleze.

Faptul că Johnson nu mai este citit nu e o noutate și în această privință se aseamănă doar cu Walter Scott, ale cărui romane istorice, odinioară celebre, acum sunt citite, bănuiesc, doar arareori, cu inima strânsă și din simțul datoriei – chiar dacă se spune că Ivanhoe este lectura preferată a prim-ministrului Blair. Carlyle, în eseul său despre Viața lui Johnson a lui Boswell, afirmă că această biografie depășește cu mult în valoare orice a scris Johnson. „Într-adevăr”, spune Carlyle, „deja [operele lui Johnson] devin desuete pentru generația actuală; iar pentru unele generații viitoare, s-ar putea să fie valoroase în principal pe post de prolegomene și adnotări de context la această Johnsoniadă a lui Boswell.” Aceste cuvinte au fost scrise în 1832, la mai puțin de o jumătate de secol de la moartea lui Johnson, și, ca profeție literară, nu erau departe de adevăr. Boswell are mult mai mulți cititori decât Johnson și probabil că așa au tot stat lucrurile de când Carlyle și-a rostit judecata.

Poate fi cu adevărat măreț un om al cărui principal merit recunoscut este acela de a fi fost subiectul unei mari biografii, poate cea mai mare scrisă vreodată? Despre biograful însuși, Macaulay scria (cu un an înaintea lui Carlyle): „Homer nu este într-un mod mai categoric cel dintâi dintre poeții eroici, Shakespeare nu este într-un mod mai categoric cel dintâi dintre dramaturgi, Demostene nu este într-un mod mai categoric cel dintâi dintre oratori, decât este Boswell primul dintre biografi. El nu are egal. Și-a depășit toți competitorii atât de detașat, încât nici nu merită să-i mai așezi pe locurile următoare.” Și asta în ciuda faptului că biografia începe cu cuvintele: „A scrie viața celui care a întrecut întreaga omenire în scrierea vieților altora… este o sarcină anevoioasă și, din partea mea, ar putea fi considerată o cutezanță.”

O mare biografie ar putea fi scrisă, cel puțin teoretic, despre un om care nu a fost o personalitate de primă importanță. Johnson însuși a scris o micuță capodoperă biografică despre desfrânatul poet Richard Savage, care ar fi fost azi complet uitată dacă nu ar fi purtat semnătura lui Johnson. Dar, oricât de măreață ar fi cartea lui Boswell, ea nu ar fi putut să fie scrisă despre un nimeni. Se spune că Johnson și-a găsit Boswell-ul, dar ar fi mai adevărat să spunem că Boswell și-a găsit Johnson-ul. Până la sfârșitul Vieții lui Johnson, majoritatea dintre noi ne convingem că elogiul final al scriitorului pentru personajul său a fost pe deplin justificat: „Acesta a fost SAMUEL JOHNSON, un om ale cărui talente, cunoștințe și virtuți erau atât de extraordinare, încât, cu cât va fi mai mult studiat caracterul său, cu atât va fi privit cu mai multă admirație și venerație de contemporani și de posteritate.”

Prietenul meu, care îl citise pe Boswell și cunoștea destul de bine vorbele de duh ale lui Johnson, a continuat să nege că acestea ar fi temeiuri pentru convingerea unanimă pe care a întâlnit-o printre vorbitorii educați de limbă engleză, că Johnson merită un loc de onoare în panteonul literar. Poate că îl îndrăgim pentru ciudățeniile sale, îl prețuim pentru caracterul său, îl admirăm pentru erudiția sa, ne-am dori să fi fost de față pentru a-i auzi replicile spirituale, dar nimic din toate acestea nu explică îndeajuns venerația noastră pentru el. Dicționarul[1] său a fost, fără îndoială, o realizare uluitoare, un monument colosal al muncii și erudiției individuale, dar la fel a fost și Concordanța biblică a lui Alexander Cruden, care oferă trimiteri între Vechiul și Noul Testament pentru fiecare cuvânt din versiunea Regelui Iacob a Bibliei. Deși opera lui Cruden a fost comparabilă, în ceea ce privește magnitudinea fizică și mentală, cu aceea a lui Johnson, nu-l slăvim pe autorul ei câtuși de puțin. Cruden, de fapt un om foarte interesant, este acum aproape uitat.

Am încercat să-i arăt prietenului meu perspectiva mea personală față de Johnson. Când privesc masca mortuară a lui Johnson, cred că văd ceva din caracterul și intelectul său extraordinar în trăsăturile masive și colțuroase, o noblețe aspră și o profunzime a ființei, un chip care are aceeași proporție față de un chip obișnuit pe cât o au munții Himalaya față de dealurile Cotswolds. Dar, desigur, accept obiecția că văd reflectat acolo doar ceea ce, din capul locului, eram predispus să văd. La fel se întâmplă și când privesc portretele lui Johnson realizate de Joshua Reynolds. Acele tablouri extraordinare ale unui pictor care și-a iubit și venerat atât de mult subiectul și prietenul, încât l-a pictat exact așa cum era — nici grațios, nici frumos, nici elegant — convins că înfățișarea sa va vorbi de la sine: cea a unui om cu o forță de caracter inconfundabilă, un luptător neîncetat cu cele mai profunde probleme ale existenței umane, un suflet măreț. Poate că nu suntem întotdeauna de acord cu răspunsurile doctorului Johnson, dar când privim portretele lui Reynolds, cu greu ne putem îndoi de sinceritatea, profunzimea și inteligența întreprinderilor sale. Cu toate acestea, a trebuit să recunosc (sub tirul interogatoriului prietenului meu) că portretele mărețe nu sunt o garanție a măreției modelelor lor.

Rezumatul făcut de Macaulay operei biografice a lui Boswell ne oferă un indiciu despre motivul pentru care suntem atât de mișcați de Johnson și tindem să-l vedem ca pe o piatră de încercare pentru ceea ce considerăm a fi cel mai admirabil, cel mai înalt tip de om. Datorită lui Boswell, spune Macaulay, „Johnson îmbătrânit, Johnson în plinătatea faimei sale și bucurându-se de o avere îndestulătoare ne este mai bine cunoscut decât oricare alt om din istorie.” El continuă:

„Totul legat de el, haina, peruca, silueta, chipul, scrofuloza, coreea reumatică, mersul legănat, clipitul des din ochi, semnele exterioare care transmiteau mult prea clar aprecierea pentru calitatea cinei, pofta sa nestăvilită pentru sos de pește și plăcintă de vițel cu prune, setea sa inepuizabilă pentru ceai, obiceiul de a atinge stâlpii în timpul mersului, apucătura sa misterioasă de a strânge bucățele de coajă de portocală, somnul său de dimineață, disputele sale nocturne, contorsiunile, mormăielile, mârâielile, pufăiturile, elocvența sa viguroasă, ascuțită și promptă, spiritul său sarcastic, vehemența, insolența, accesele sale de furie furtunoasă, locatarii săi ciudați – bătrânul domn Levett și oarba doamnă Williams [care au locuit ani de zile în casa lui, pe cheltuiala lui] –, motanul Hodge și negrul Frank ne sunt toți la fel de familiari precum obiectele de care am fost înconjurați din copilărie.”

Ceea ce spunea Johnson despre Londra vremii sale – că aceasta conține tot ce poate oferi viața umană – pare să fie valabil și pentru propria sa viață. Johnson este un om bun, dar cu defecte, care încearcă mereu, dar nu reușește întotdeauna, să fie mai bun: este mândru, este smerit; este slab, este puternic; are prejudecăți, are o dispoziție generoasă; este milos, este temperamental; este nesăbuit, este înțelept; este sigur pe el, este modest; este leneș, este muncitor; este dogmatic, este mistuit de îndoială; este spiritual, este carnal; este plin de speranță, este disperat; este sceptic, este credul; este melancolic, este jovial; este respectuos, este conștient că nu are egal în lume; este stângaci la trup, este elegant la minte și în exprimare; este un ratat, este triumfător. Nu ne așteptăm niciodată să întâlnim pe cineva care, într-o asemenea măsură, să cuprindă în ființa sa întreaga vulnerabilitate și totodată întreaga tărie umană.

Smerenia și mândria se luptă în inima și mintea lui Johnson. Nu se opune nici pe departe ierarhiei sociale – dimpotrivă, și în concordanță cu conservatorismul său profund, o susține în mod repetat ca o precondiție necesară a civilizației – și nu are nicio obiecție față de averea, rangul sau influența moștenite. Cu toate acestea, atunci când se simte disprețuit de un nobil, el se opune insultei la adresa propriei sale valori în cel mai bărbătesc, intransigent, grăitor și neînfricat mod. Scriindu-i lordului Chesterfield, care la început l-a încurajat să-și alcătuiască marele Dicționar, apoi l-a ignorat cu desăvârșire în timpul anilor săi de trudă aproape supraomenească și, în cele din urmă, a încercat să pozeze în marele său patron spiritual odată ce Dicționarul a fost finalizat, Johnson spune în niște fraze a căror noblețe răsună peste secole: „Oare este un Patron, Milord, cineva care privește cu nepăsare un om care se luptă să supraviețuiască în apă și, când acesta ajunge la mal, îl împovărează cu ajutorul său?… Sper că nu este o grosolănie prea cinică să nu recunosc obligații acolo unde nu am primit niciun beneficiu, sau să nu fiu dispus ca publicul să mă considere dator unui Patron pentru ceea ce Providența mi-a permis să fac de unul singur.”

Integritatea sa (o virtute nu mult mai comună în vremea sa decât acum) strălucește într-o scrisoare pe care a scris-o unei doamne care i-a cerut să-i recomande fiul arhiepiscopului de Canterbury pentru admiterea la o universitate (Oxford sau Cambridge):

„DOAMNĂ,

Sper că mă veți crede când vă voi spune că întârzierea mea în a vă răspunde la scrisoare nu a provenit decât din lipsa dorinței mele de a distruge orice speranță pe care v-ați fi format-o. Speranța este în sine un soi de fericire și, poate, principala fericire pe care o oferă această lume; dar, ca toate celelalte plăceri de care ne bucurăm fără să păstrăm o justă măsură, excesul de speranță trebuie ispășit prin durere… Când mi-ați adresat cererea, ar fi trebuit să vă gândiți, Doamnă, ce anume cereați. Îmi cereți să fac o solicitare către un om foarte important, cu care nu am vorbit niciodată, în favoarea un tânăr pe care nu l-am văzut niciodată, pe baza unei presupuneri despre care nu avem niciun mijloc de a verifica dacă este adevărată.”

Nu cred că ai putea citi această scrisoare fără a vedea în scriitorul ei un intelect măreț, elocință, spirit, o cunoaștere a vieții ivită din reflecția profundă asupra experienței și – ceea ce poate impune cel mai mult respect – verticalitate morală.

Unii oameni ar putea (și au) să-l considere pe Johnson sentențios. Vorbele sale se rostogolesc prin mintea noastră precum tunetul printre dealuri și văi – dar au ele un sens mai profund decât tunetul? Par adesea evidente, dar nu sunt evidente pentru că sunt clișee, truisme sau lucruri pe care toată lumea le știe și le-a știut dintotdeauna, și nici nu sunt precum predicile unui cleric de duzină care mimează lauda virtuții și condamnarea păcatului pentru că asta îi este meseria. Maximele lui Johnson sunt evidente pentru că reprezintă distilări ale lecțiilor extrase din experiența umană comună și, odată exprimate, devin imposibil de negat.

În fiecare moment, Johnson reflectează asupra semnificației și consecințelor morale ale vieții umane. În biografia despre fostul său prieten, poetul destrăbălat Richard Savage, scrisă la începutul carierei și publicată inițial anonim, Johnson manifestă atât compasiune, cât și o recunoaștere lucidă a defectelor amicului său, a cărui viață o privește ca pe un prilej de reflecție morală și psihologică. Cine ar putea să nu recunoască un tipar uman comun în descrierea realizată de Johnson a celui mai mare defect al lui Savage?

„Neimputându-și niciuna din nenorocirile cu care s-a confruntat, a continuat să acționeze după aceleași principii și să urmeze aceeași cale; nu a devenit niciodată mai înțelept în urma suferințelor sale, nici ferit de o nenorocire ca să nu cadă în alta. De-a lungul vieții a continuat să calce pe aceleași urme, în același cerc; aplaudându-și mereu conduita trecută, sau cel puțin uitând-o, pentru a se amuza cu fantomele fericirii care dansau în fața sa, și-a întors de bunăvoie privirea de la lumina rațiunii, când aceasta i-ar fi dat de gol iluzia și i-ar fi arătat, ceea ce nu a vrut niciodată să vadă, starea sa reală.”

Fragment din prefața scrisă de Theodore Dalrymple la romanul „Rasselas. Prințul Abisiniei” de Samuel Johnson, apărut la editura Contra Mundum.

[1] Autorul se referă la opera monumentală a lui Samuel Johnson, A Dictionary of the English Language (Un dicționar al limbii engleze), publicată în 1755. A fost un dicționar fondator și influent pentru limba engleză, primul care a utilizat citate literare pentru a ilustra definițiile, oferind 42.773 de articole care au stabilit un standard pentru lexicografia viitoare. Dicționarul conținea definiții clare, alături de comentarii pline de duh și pătrunzătoare, și a fost considerat un artefact cultural care a ridicat considerabil statutul dicționarului ca instrument literar. (nota trad.)