Rugați-vă pentru Cehov! Sau ce îi poate învăța literatura rusă pe conservatori (III)

Acum vine partea pesimistă din lucrarea mea. Din câte știu, singurul gânditor de secol XIX care a prevăzut totalitarismul a fost Dostoievski. În opinia mea, motivul pentru care s-a întâmplat acest lucru a fost acela că el a înțeles în profunzime mentalitatea intelighenției și felul în care se va folosi ea de putere. Spre deosebire de Tolstoi, el fusese un radical și a putut vedea în el însuşi lucrurile de care era capabil. Într-un articol, el a respins ideea, care apărea frecvent în rândul conservatorilor, că tinerii radicali sunt pur și simplu „leneși și needucați”, după cum s-a exprimat o revistă. Dimpotrivă, consideră Dostoievski:

„Eu însumi sunt un fost neceaevist, eu însumi am stat pe eșafod condamnat la moarte și vă pot asigura că am stat în compania oamenilor educați… Și aici e adevărata grozăvie: că în Rusia cineva poate comite cele mai abjecte și demente acte fără să fie deloc un ticălos … Posibilitatea să se considere pe sine – și chiar să fie în fapt – un om onorabil, în timp ce săvârșeşte ticăloșii evidente și neîndoielnice – asta este marea noastră năpastă!”

Și, așa adăuga eu, și a noastră astăzi.

Ticălosul din romanul lui Dostoievski „Demonii”, Piotr Stepanovici, care a fost creionat în linii mari după Neceaev, își schițează planurile, care dovedesc o asemănare tulburătoare cu ceea ce s-a întâmplat ulterior în Rusia, China și Cambodgia. El susține teoriile lui Șigaliov, care declarase în roman: „Sunt uluit de informațiile mele și concluzia mea se află în contradicție directă cu ideea originară de la care am plecat. Începând cu o libertate neîngrădită, ajung la un despotism absolut. Și aș adăuga, totuși, că nu poate exista altă soluție la problema socială decât soluția mea.”

E un tipar de gândire care ne e cunoscut: negați orice limită asupra moralității individuale, în special în privința sexualității, după care prigoniți-i pe toți cei care gândesc diferit. Ca în „Minunata Lume Nouă” a lui Huxley, „sex și drogul soma” devin scopul vieții și, drept urmare, înlocuitor pentru toate celelalte valori. Departe de a fi incompatibile, libertatea astfel înțeleasă merge mână-n-mână cu despotismul.

Șigaliov cere „împărțirea omenirii în două părți inegale. A zece parte se bucură de o putere nelimitată asupra celorlalți. Aceștia din urmă trebuie să renunțe la toată individualitatea lor și să devină, ca să spunem așa, o turmă, iar printr-o serie nesfârșită de renunțări vor dobândi inocența originară… Vor trebui, totuși, să muncească.” Un alt revoluționar obiectează că ar fi mai bine să-i iei pe cei mulți și să-i „arunci în aer în loc de a-i trimite în rai. Aș lăsa doar o mână de oameni educați care ar trăi fericiți apoi pe principii științifice”. În cele din urmă, Piotr Stepanovici susține propunerea de a scăpa de „o sută de milioane de capete”.

La vremea aceea, asta părea o absurditate, dar antologia lui Stéphane Courtois „Cartea neagră a comunismului” estimează, prudent, că acesta a fost numărul total al morților produs de comunism la nivel mondial. Se mai miră cineva că scriitorii ruși sunt considerați profeți?

Piotr Stepanovici promite „un sistem de spionaj. Fiecare membru al societății îi spionează pe ceilalți și este datoria lui să informeze”, la fel cum cerea și Stalin. Băiatul Pavel Morozov a fost declarat erou național pentru că și-a turnat părinții. (Noi deja avem campusuri universitare unde studenții sunt încurajați, uneori li se cere chiar, să se denunțe unii pe alții dacă aud expresii „părtinitoare”. Codurile de acolo pot pedepsi eșecul unor astfel de acțiuni.)

Principiul de bază al noii societăți este egalitatea absolută, care necesită suprimarea completă a individualității și în special a marilor talente. „Lui Cicero i  se va tăia limba, Copernic va fi orbit, Shakespeare va fi lapidat”. A citit acest roman Pol Pot?

Chiar înainte de a obține puterea, intelighenția i-a jignit pe marii scriitori, deoarece a redus arta la propagandă politică, asta în cazul în care admiteau că arta poate exista. „Cizmele sunt mai importante decât Pușkin” era un slogan.  Arta era suspectă deoarece pretindea să arate sufletul uman, însă chiar ideea de suflet era retrogradă. Toată lumea cunoștea vorba materialistă care spunea „creierul secretă gânduri în același fel în care ficatul secretă bila”.

La începutul anilor 1860, fiziologul Ivan Secehenov, (apropos, mentorul lui Pavlov) a publicat o carte influentă „Reflexele creierului”, care schițează o explicație neurologică a conștiinței. Dimitri Karamazov parafrazează teoria: ceea ce oamenii obișnuiau să numească suflet este în realitatea o mulțime de neuroni care își târăsc cozile. E suficient să schimbăm un pic frazarea și avem aceeași teorie astăzi. „Dar îmi pare rău să-l pierd pe Dumnezeu”, conchide Dimitri.

În căutarea fericirii

Romanul rusesc este cunoscut, mai presus de toate, pentru psihologie. Ceea ce e mai puțin apreciat este că, în arătarea complexității psihicului uman, romancierii atingeau un punct polemic. Intelighenția nega faptul că oamenii sunt complecși. Complexitatea umană era o idee care obstrucționa acțiunea radicală.

Precum Jeremy Bentham și economiștii mainstream de azi, Cernișevski insista în „Ce e de făcut?”, romanul utopic care era biblia intelighenției, că toată lumea acționează și trebuie să acționeze spre avantajul propriu. Dostoievski în „Însemnări din subterană” parodiază cartea lui Cernișevski repovestind incidentele așa cum ar fi putut avea loc pentru niște oameni cu o psihologie reală. Omul din subterană face apel la empirism, pe care se presupune că omul de știință îl respectă: nimeni dintre cei care observă comportamentul uman nu ar putea presupune că acesta este ceva simplu sau rațional. Mai mult, oamenii, spre deosebire de molecule, pot ști legile care le guvernează comportamentul și pot acționa pentru a le împiedica, o posibilitate care exclude pentru totdeauna o perspectivă newtoniană asupra ființelor umane. Ceea ce prețuiește cel mai mult cineva este ca acțiunile sale să fie ale sale – să nu fie doar un pian sau o orgă pe care cântă legi impersonale – ca alegerile sale ar fi putut fi diferite și din acest motiv ele contează.

În loc de a renunța la simțul sinelui, insistă omul din subterană, oamenii vor acționa în ciudă, adică împotriva propriilor lor interese, doar pentru a demonstra că nu sunt clapele unui pian. Dacă ar putea exista o utopie raționalistă, dacă omul ar putea primi totul fără efort, iar dacă legile naturii și cele sociale ar putea demonstra dinainte viitorul, atunci viața nu ar mai avea sens. După cum observă Dostoievski:

„Oamenii și-ar da seama că nu mai au viață, că nu mai au libertatea spiritului, nu mai au voință, nici personalitate… Oamenii și-ar da seama că nu există fericire în absența activității… că nu este posibil să-ți iubești aproapele fără să-i jertfești ceva din munca ta… și că fericirea nu constă în fericire, ci doar în încercarea de a o atinge.”

„Un surplus de omenitate”

Toți marii scriitori realiști, nu doar ruși, erau maeștri în psihologie. De la Jane Austen și până la Henry James, genul romanului realist descrie oamenii ca indivizi care nu pot fi reduși la categorii abstracte. Bahtin, care susținea că genul acesta are presupoziții filosofice implicate, conchidea că romanele realiste presupun ireductibilitatea indivizilor la abstracții. Oamenii au „un surplus de omenitate”:

„Un individ nu poate fi încastrat complet în matrița categoriilor socioistorice. Nu exista vreo formă care să încarneze odată pentru totdeauna toate posibilitățile umane. Există întotdeauna un surplus nerealizat de omenitate.”

Deosebirea dintre romanele rusești și cele europene este aceea că romanele rusești fac adesea explicită această asumpție. Rușii, de regulă, privesc romanele ca pe o altă formă, superioară, de filosofie. Occidentalii adesea văd romancierii ca ilustrând adevăruri dobândite de la vreun filosof sau om de științe sociale, așa că Proust este citit ca Bergson aplicat, Sterne ca un Locke mai însuflețit, iar Jane Austen ca Thomas Reid ipostaziat. Dar este suficient să compari teoria psihologică a unui filosof cu o eroină precum Dorothea Brooke din Middlemarch și îți va fi clar că George Eliot trebuie să fi știut ceva ce niciun filosof nu știa. Altfel, filosofii ar fi putut crea portrete la fel de plauzibile precum cel al eroinei lui Eliot, dar niciunul nu a putut măcar să se apropie.

Când acest eșec devine clar, occidentalii recurg în mod caracteristic la ideea folosită de Freud în eseul său despre Dostoievski. Cu o condescendență indulgentă față de o minte strălucită, chiar dacă dezordonată, el îl prezintă pe autorul „Fraților Karamazov” ca înțelegând mai degrabă intuitiv niște mari adevăruri pe care doar gânditorii superiori, precum Freud însuși, le pot articula explicit. Dar asta este și mai absurd. Personajele lui Dostoievski, nu doar omul din subterană, ci chiar și nărăvașul Dimitri Karamazov, țin discursuri lungi despre suflet, astfel încât mai degrabă i se poate reproșa lui Dostoievski o articulare prea explictă.

Pentru Bahtin, aici intervine rolului criticului, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care filosofii ruși, inclusiv Bahtin, și-au prezentat ideile ca fiind explicitări ale marilor scriitori.  Bahtin a înțeles că ideile preluate de la Dostoievski continuă dispute cu ideologii intelighenției, reprezentați acum de regimul bolșevic.

Rușii se uită la romancierii lor nu ca la niște oameni care ilustrează o teorie, ci ca la niște descoperitori, filosofii grăbindu-se să ofere ceea ce Bahtin numește o „transcriere” parțială, dar întotdeauna inadecvată, a înțelepciunii din romane.

Prima parte a eseului poate fi citită aici, iar cea de-a doua aici